S-au împlinit, în luna august, treizeci de ani de la naşterea Taberei de sculptură ,,Măgura", prima de acest fel de la noi şi una dintre primele din lume, eveniment care a generat poate cel mai complex şi mai interesant fenomen artistic, moral, socio-politic şi chiar filosofic din întreaga perioadă comunistă din România. Implicaţiile acestei formule de eliberare a creaţiei, din captivitatea atelierului şi din captivitatea sistemului deopotrivă, ale acestui exerciţiu înalt de solidaritate umană şi de experimentare modernă a unei forme naturale de muncă în echipă, s-au resimţit puternic, şi se vor resimţi încă multă vreme, în dinamica artei româneşti, în general, şi în sculptură, în particular. Dar dincolo de consecinţele directe pe care tabăra, această comuniune şi acţiune artistică în spaţiul natural - singurul deschis şi liber înlăuntrul unui sistem închis şi opresiv -, le-a avut asupra multor artişti, asupra carierei şi creaţiei lor, ea a jucat un rol important şi într-un alt plan, mult mai larg, cum ar fi remodelarea peisagistică, redefinirea culturală şi reconstrucţia simbolică a unui întreg teritoriu. Indiferent de cîte tabere s-au mai născut ulterior, de rebotezarea lor ca simpozioane şi de prelungirea pînă astăzi cu o vitalitate sporită şi în variante organizatorice foarte diferite, Măgura Buzăului, cu cele cincisprezece ediţii ale sale, rămîne un fenomen irepetabil, un spaţiu matriceal, un cap de serie şi o formă clasică de acţiune artistică. Privită acum, după treizeci de ani, Măgura este definitivă ca natura însăşi, impresionantă ca marile modificări ale scoarţei şi la fel de misterioasă ca acele repere megalitice, evadate din istorie şi victorioase în timp, din ce în ce mai opace şi mai puţin dispuse la mărturisiri, chiar şi asupra acelor civilizaţii care le-au generat şi cărora le-au supravieţuit. Integrate lumii elementare, prelungind în eter osatu