Este foarte uşor să stabileşti cele mai răspîndite ocupaţii în rîndul scriitorilor interbelici: prima este citirea lui Proust, iar cea de-a doua este ţinerea unui jurnal intim. în timp ce astăzi există destui literaţi care n-au simţit niciodată nevoia să ducă pînă la capăt măcar primul volum din în căutarea timpului pierdut sau să-şi însemne cel mai mărunt eveniment din viaţă, între cele două războaie nu cred că este vreun intelectual autentic care să nu aibă una sau alta dintre aceste preocupări. De obicei însă le au pe amîndouă. Sînt semnul distinctiv al epocii. Nu poţi ieşi în lume, între războaie, fără să fi citit Proust, pentru simplul motiv că face parte din abc-ul cultural, că despre el se discută şi se scrie pretutindeni. Simptomatică este scena pe care o evocă Monica Lovinescu în La apa Vavilonului: cînd a apărut primul volum din Proust, tradus de Radu Cioculescu, menajera familiei Lovinescu, Stana, l-a luat din biblioteca criticului, satisfăcută că poate să citească, �graţie fratelui lui domnu' Şerban", un autor despre care a tot auzit vorbindu-se. Voia să se lămurească singură, probabil, dacă omul îşi merită faima şi aşa trebuie că se întîmpla şi cu ceilalţi cititori, mai şcoliţi, ai lui Proust. Dar de o simplă modă nu poate fi vorba, căci, afirmă Sebastian într-un comentariu pe temă, nici o modă, oricît de puternică, nu rezistă la peste 500 de pagini. Statistic vorbind, în interbelic, numele lui Proust este cu siguranţă cel mai important din toată literatura universală: apare cel mai des în jurnale intime, în articole de gazetă şi în scrisori. Fapt cu atît mai impresionant cu cît Proust este, în epocă, un autor �contemporan" (moare în 1922), nu un clasic, ca astăzi.

în ce priveşte a doua trăsătură distinctivă a interbelicilor, jurnalul, el e mai mult un obicei igienic, decît o modă: oamenii se îngrijesc de sine aşa cum, probabil îşi îngrijesc