Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu

Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (103)

_______________________

2 mai 1987, Bucureşti

În urmă cu câteva luni, când bunicul meu era pe moarte (operat şi închis la loc, cu verdictul clar, dat de comisia Ministerului Sănătăţii, că nu mai are de trăit decât două săptămâni, datorită tumoarei de 14 centimetri de pe capul de pancreas), domnul Ciobanu s-a purtat foarte frumos, încercând să facă tot posibilul pentru salvarea tatălui lui Adrian Păunescu, care, ce să-i faci, era imposibilă. Medicii nu pot face minuni la comandă.

Domnul Ciobanu a citit Mica Publicitate din “România liberă” şi îi transmite lui A.P. sincere condoleanţe pentru moartea celui ce a fost Ionel Păunescu, “bunul dumneavoastră tată”. Boala nu iartă! A.P. face o precizare, care îl stupefiază pe interlocutor: “Nu, domnule ministru, cel ce a murit nu e tatăl meu, ci e unchiul meu. Tatăl meu, căruia - după cum bine ştiţi - nimeni nu-i mai dădea nici o şansă de supravieţuire astă-iarnă, este sănătos, pe picioarele lui, întinerit, datorită metodei lui Valeriu Popa”.

Domnul ministru nu mai ştie ce să creadă. Cere o confirmare, şi încă o confirmare, a faptului că Ionel Păunescu, cel trecut în nefiinţă, în urmă cu câteva zile, nu este una şi aceeaşi persoană cu tatăl lui Adrian Păunescu. A.P. alege cea mai bună dintre confirmările posibile. Îl convoacă la întâlnirea cu domnul ministru Ciobanu pe însuşi Constantin Păunescu, cel ce nu numai că se află în viaţă, dar începe să arate ca de 50 de ani, când a împlinit deja 70. şi asta nu prin magie, nu prin medicamente de milioane, ci prin dieta potrivită, indicată de Valeriu Popa.

“Da, domnule ministru, acesta este Constantin Păunescu, sănătos şi puternic, deşi nimeni nu-i mai acorda nici o şansă, în urmă cu câteva luni, când a fo