Desi Romania intra in Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007, romanii au gasit de multa vreme drumuri mai scurte spre batranul continent. Meseriasii repara drumuri si fac case, culegatorii aduna capsuni, asistentele medicale parasesc in masa spitalele romanesti pentru locuri de munca platite de opt sau de zece ori mai bine, "pestii" si "fetele" fac afaceri manoase la Cupa Mondiala, tinerii capata burse transformate de multe ori in locuri de munca din domenii hi-tec, lautarii bucura cafenelele Mediteranei sau metroul parizian, cersetorii sunt o mana vesnic intinsa spre civilizatia europeana.
Ca tara, Romania a avut de parcurs un drum anevoios pana la aderare si mai are in fata un drum si mai greu pana la integrare. Ca persoane, romanii patrund voios oriunde isi pun in gand sa patrunda. Cu acte in regula, daca e rost de acte in regula. Fara acte, daca nu se poate altfel. Cu trenul, cu autocarul, cu containerul. Pe jos.
Emigrarea masiva a fortei de munca e un moment natural din evolutia oricarei economii care chiar vrea sa evolueze. E ceva inevitabil. Au trecut prin asta in ultimele decenii si italienii, si spaniolii, si grecii, si portughezii, popoare care azi primesc forta de munca din afara sau asista neputincioase cum ea navaleste peste ei, oricum. De aceea, nu fenomenul celor care cauta cu indarjire un loc de munca mult mai bine platit decat ceea ce pot primi acasa mi se pare relevant. Mult mai semnificativa mi se pare o stare de spirit aproape generala, pe fondul careia noi trecem la integrarea europeana.
Pentru romanul obisnuit, mai ales pentru cel tanar, Marea Integrare este Marea Evadare. In vreme ce guvernantii incep sa vorbeasca, tarziu, despre o constructie pe care o avem de facut impreuna, auditoriul isi face linistit bagajele. Sau se gandeste obsesiv la ele.
Toate sondajele din ultimii ani arata ca posibilitatea de a gasi de lucru "af
