Somonul urcă râul spre moarte. Primejdii la tot pasul, după fiecare bolovan  spălat de ape. Nimic nu-i e prielnic pe acest din urmă drum. Nici măcar instinctul. Se zbate  să ajungă în  locul acela, unde îşi va depune  icrele. Şi viaţa. Când scapă de fălcile hulpave ale ursului brun, desigur. Sfârşeşte  sleit şi decolorat, o dezintegrare cum  nu există  la altă specie. Chiar, omul ar fi în stare  de un astfel de sacrificiu suprem ? Adică să  nască, ştiind că asta îi va aduce pierirea... Ce bine că Dumnezeu   nu ne-a pus să decidem ! Câţi am alege să ne înmulţim, să ne împingem mai departe neamul precum somonul ? Probabil că am amâna sine die  gestul, aşteptând cu laşitate să se întâmple ceva. Mai mult ca sigur, l-am   lăsa  către bătrâneţe, conştienţi  fiind de stearpa sforţare. Ferice de noi, oamenii, că n-avem soarta tragicului peşte !

Pe fundul oceanului  vieţuieşte peştele perlă. Este lunguieţ şi subţire ca un ţâr. Natura nu l-a înzestrat cu vreo armă teribilă  în lupta  pentru supravieţuire, nici pomeneală ! I-a dat în schimb o şiretenie pervers-scabroasă. Ori de câte ori se află în pericol, ciudata făptură îşi caută ascunzătoare în  castravetele de mare. O dibuieşte  lesne, îi adulmecă anusul, şi pe acolo intră în vizuina intestinală  a inofensivei fiinţe. Violul acesta  îl  ajută pe peştele perlă să scape de dinţii ucigaşi  ai prădătorilor oceanici. Culmea, acum îmi dau seama că  şi printre  oameni am văzut inşi cu apucături  similare. Numai că aici, pe pământ, “castraveţii” sunt puzderia de ştabi, în curul cărora   se ascund  fel de fel de atârnători, de lichele... Nu i-aţi observat cum  se furişează în dosul stăpânilor  şi le intră  pe maţul gros, doar-doar  nu i-o sălta potera  ? Dezgustătoare  e şi lipsa lor de loialitate, fiindcă îşi  schimbă  mereu “castravetele”, îndeosebi în politică şi afaceri. La urma urmei, partidele ce sunt, dacă nu “cast