Nu sînt decît trei persoane în faţa ghişeului, o să meargă repede. Peste 20 de minute:

– Nu e aici!

– Dar unde?

– Alături.

– Păi aici scrie mesagerie!

– Aveţi un colet mai special...

– E o carte!

– O fi mai specială...

Între timp, la ghişeul de alături s-au adunat patru persoane.

– Lipsesc două minuţele, anunţă tanti din spatele ghişeului şi pleacă.

Trece un sfert de oră.

– Vin imediat! aud eu iarăşi şi dau să mă enervez. Dar e o tanti de la alt ghişeu, aşa că răsuflu uşurat. Du-i, Doamne, la Ploieşti!...

Îmi vine rîndul:

– Bună ziua!

– Da...

– Am un colet, anunţ eu şi întind avizul şi buletinul.

– Nu-i al dumneavoastră, îmi întinde tanti avizul înapoi şi dă să se întoarcă spre următorul client.

– Nu, e al fiului meu, care nu este în ţară. Uitaţi, aici am certificatul lui de naştere şi o copie după buletin.

Tanti se uită la certificat, se uită la buletinul meu, se uită iar la aviz:

– Nici măcar nu staţi la aceeaşi adresă! îmi împinge iarăşi tanti hîrtiile pe sub geam.

– Are 36 de ani, fiu’meu, la vîrsta asta se mai întîmplă să nu mai stai cu părinţii! încep eu să mă enervez.

– Mda, mă rog... acceptă tanti, îmi ia avizul şi începe să caute.

Peste cinci minute:

– N-aveţi nici un colet! mă anunţă tanti şi se uită la următorul client.

– Ba am! mă încăpăţînez eu. – N-auziţi că n-aveţi? se răsteşte tanti.

– Şi avizul ăsta din mîna dumneavoastră ce e? E de la poşta asta?

– Da’, dar...

– Eu sînt eu? îi flutur enervat buletinul prin faţa ochilor.

– Nu mă luaţi aşa...

– Dar cum?

– O să mai caut o dată... Lenuţo, unde e scara?

Lenuţa aduce o scară şi tanti se ridică oftînd de pe scaun. Sprijină scara de un perete şi se urcă, oftînd tot mai apăsat, pînă la un raft, cu nişte catastife cartonate legate cu sfoară. Alege unul