Un festival cu 30 de editii in spate este aproape o istorie a teatrului contemporan, cu atit mai mult cu cit manifestarea in cauza a debutat din ratiuni de legitimare a unei miscari a „vremurilor noi“. In fierberea lumii studentesti din preajma lui mai 1968, aici si-au gasit tribuna fictiva cele mai neastimparate idei care, declarat sau nu, scontau pe perfida insinuare a teatrului in viata societatii. De altfel, primii invitati au fost chiar trupele universitare si amatorii, iar obiectivul – piesa originala care infrunta cenzura franchista, ca si rezerva circumspecta a publicului. Renumele de laborator de creatie a venit abia mai tirziu, in a doua etapa istorica, o data cu instalarea la conducerea Festivalului a lui Toni Cots cu experienta sa in teatrul de investigatie al lui Eugenio Barba si ambitia de a face din acest loc fieful specialistilor. Esec total. Datorii. Dezinteres. Pentru a-si continua drumul, conducerea Festivalului a apelat la Institutul de teatru din Barcelona. S-a solicitat elaborarea unui model dezvoltat pe trei ani. S-au incercat profilari tematice, noi modalitati de atragere a publicului. In 1993, la conducerea Festivalului a venit Joan Ollé, personalitate controversata a teatrului din Catalunia si tocmai de aceea o provocare pentru destinul acestuia. Deviza sa: „Sitgestul trebuie sa fie pentru artisti, multi dintre ei necunoscuti de public, peronul din gara marilor teatre din Barcelona“.

El conduce si azi Festivalul cu pricepere si farmec, dar mai ales cu o perceptie adecvata a dinamicii teatrului contemporan, a drumului acestuia care trece astfel si prin micuta localitate de pe tarmul Mediteranei.

Mi-am ingaduit acest scurt recurs la istorie pentru ca parcursul schitat aici este in multe privinte semnificativ pentru un model de coerenta a unui program cultural, teatral pe termen lung (in ciuda traseului adesea dramatic), pent