Prieteni buni
O limuzina lunga, lata si foc de neaga opreste fasaind langa trotuar, intrerupandu-mi gandurile. Nu se poate sa nu o admiri. Geamul fumuriu din spate se lasa si un domn intre doua varste, cu infatisare de boss, mi se adreseaza: "Ce mai faceti?" Il privesc nedumerit. Pentru o clipa, crezusem, de altfel, ca vrea sa ma intrebe de vreo adresa. Dar nu. Domnul imi zambeste ca unei vechi cunostinte. "Asa-i ca nu ma recunoasteti?" Imi scormonesc memoria, insa mica mea arhiva ambulanta refuza sa ma ajute. Probabil ca il distreaza contrarierea mea, caci zambetul i se desface intr-un hohot sanatos de ras. Ei bine, hohotul acela, care nu se mai termina, il mai auzisem, cu multi ani in urma, insa asociat cu alt chip. Ma pomenisem, la un moment dat, intr-o situatie disperata: abia apucasem sa-mi ingrop tatal, cand mi s-a comunicat ca urmeaza sa fiu dat afara din presa, fiindca originea mea nu corespundea unei asemenea post. "S-a descoperit, m-a informat secretarul de partid, ca tatal tau a fost legionar si nu unul oarecare, ci ditamai seful de cuib". (Ulterior, aveam sa aflu ca "descoperirea" fusese principala opera literara a unui dezinteresat coleg de breasla.) Speriat, am uitat pe moment ca, in anii cu pricina, tata era elev al liceului militar, asa ca m-am dus la judeteana de partid, sa vad cat de grave sunt lucrurile. Dupa o lunga asteptare, m-a primit un tovaras cu munci de raspundere, care mi-a spus fara inconjur ca situatia e, din punctul lui de vedere, limpede si ca, daca am alte date, n-am decat sa probez netemeinicia sesizarii. "Bine, dar am o familie, din ce o voi intretine?", am ingaimat pierdut. Tovarasul a zambit intai, pe urma a hohotit sanatos, ca sa ma asigure in cele din urma: "Nimeni nu moare de foame in tara noastra, tovarase!". Aveam sa-l revad prin primavara lui ‘90, si mai sa nu-l recunosc in insul neajutorat, umbra a celu
