Am auzit că se vinde bine luxul. E o ştire care circulă de ceva vreme prin arealul românesc. Între hotarele ţării încap, ghiotură, iahturi, ceasuri, bijuterii, alea-alea, plus, number one, maşini. Bolizi. Marfă de marfă. Adrian Copilu’ Minune (pardon, Ady de Vito?) e mic copil cu scula lui, se pierde prin mulţime. Eee, hai, că acum exagerez şi eu! Da’ faza e că se vând ferariule, bemveurile, merţanele, audiurile, maseratiurile, bugatiurile, rolsurile (ca dropsurile) precum seminţele în faţa stadioanelor.
Eu sunt varză la chestii de astea de biznis. Teorie economică, aşa, după ureche, mai prind şi eu de câte una-alta, din ce mai aud pe la teve, din ce mai îmi cade sub priviri sau din ce-mi mai povestesc vecinii de scară. Aşa că-mi zic şi eu, ca un chibiţ ce sunt, dacă ar fi să fie să ai un biznis tare, acum ar fi momentul să investeşti în imobiliare, pământuri, bijuterii, ceasuri. Tablouri! Opere de artă!!! Uau. Le iei ieftin acum şi în timp le creşte valoarea. Capitalistul feroce din mine şi-a scos colţii deja. Cumperi vile de la bătrâni care nu-şi mai pot plăti întreţinerea, îi muţi la parter la două camere, le renovezi conacul şi-l vinzi peste un an-doi-trei cu milioane de euro! Bijuterii sau ceasuri valoare, nu ştiu cum faci, trebuie să urmăreşti piaţa, le iei moca de pe la unii care sunt disperaţi că vine iarna şi le depozitezi într-un seif la bancă (ori la tine acasă), că nu cer de mâncare.
Luxul a devenit o marfă ieftină din câte am înţeles eu. Sau nu. O marfă rentabilă. Îl întâlnesc la tot pasul, cu condiţia să nu ies pe stradă, să stau în casă şi să mă uit la televizor. Columbeanu, Gabor, Truică, nea Cutare, şpagă de jdemii de euro, stenograme, fiţe, chestii-socoteli, iote ditamai viloiu, „pac!” şi milionu’ de euro cade, fabrica de gagici lucrează la potenţial maxim, fără rebuturi, toate identice, astea le înţeleg. Bagi bani în ceva car