Cu riscul, pe care mi-l asum de ceva vreme, de a parea pacatos si tineresc de idealista, am ajuns sa ma intreb foarte serios: cum le putem cere artistilor adevarul si numai adevarul pe scena, cind noi insine (o, nu, nu „noi, oamenii“, ci noi, cei care scriem), de partea asta a rampei (unde, se spune, e infinit mai usor sa fii onest), nu le putem da propria noastra masura a adevarului sau cel putin a neminciunii?
Traim intr-o fictiune pe care ne-o fabricam singuri si-o protejam cu piepturile goale, in care drumul teatrului romanesc e pavat cu succese (ca drumul spre iad cu bune intentii), nu exista dispute, diferente de opinii, cu atit mai putin conflicte, si-o concordie deplina domneste unilateral printre artisti, altfel nu-mi explic – ca sa vorbim despre lucruri concrete – nici glorioasele relatari despre Romania la Fringe-ul dublinez de anul asta, nici lipsa de curiozitate fata de plecarea dramAcum de la ACT.
Nu, n-am rupt gura tirgului in Irlanda. De la inceput pina la sfirsit, participarea la Fringe a fost o proba de rezistenta morala si artistica in fata dolce far niente-ului organizatorilor si a salilor goale, pentru rezistenta asta – care i-a tinut sa joace zi de zi si cu capul sus o saptamina intreaga cu citiva oameni pe scaune – isi merita din plin premiul Voicu Radescu, Lia Bugnar, Daniel Popa si Dorina Chiriac. Nu, cronicile au fost bune, dar nu glorioase; Irish Times le-a dat patru stele celor de la Green Hours, cinci a dat pentru o tristete de spectacol columbian (El Silencio), ingrozitor jucat, chiar ca dictie, care dadea ocol problemei razboiului, dar se apropia de ideea irlandezilor despre teatrul de text, cu intentii militantiste. Nu, teatrul romanesc n-a avut parte de primirea pe care-o merita, de vreme ce chiar si pe romanii conectati la spatiul irlandez, de la Ambasada la traducatorul Andrei Marinescu, tot in acea parte a
