E unu fără zece. Traversez depoul de tramvaie din spatele Palatului Victoria. La Palat se fac lucrări de reabilitare, două teuri de macara se văd rotindu-se peste gard şi se aude o betonieră uruind fără încetare. Asta o fi auzit Tăriceanu de i se părea că duduie economia. La fără cinci trebuie să mă prezint la biroul controlorilor. La unu fix încep munca. Schimbul doi, de la unu la amiază până la nouă seara. Mi-am lăsat burta să curgă peste curea, mi-am agăţat în faţă o borsetă şi mi-am pus ochelarii de soare pe cap. Cred că arăt ca un controlor. Am luat imaginea asta de pe internet. Aşa sunt prezentaţi controlorii pe forumuri, unde toată lumea virtuală îi înjură cumplit de real de la rădăcină şi până în vârful arborelui genealogic. N-am altă viziune despre ei. Dacă am fost mereu un călător corect şi nu prea mi-am împletit cărările cu dânşii, n-am de unde să-i cunosc. Sub tricou, direct pe piele, am legitimaţia de ziarist. Nimeni de-aici nu ştie asta. Tremur de emoţie. În ce-am intrat? Cum de-am ajuns aici?
M-a prins controlorul. M-a prins cum se prinde: fără bilet şi ţinându-mă de mână să nu fug. Şi cu dojeneală, cu bălăcăreli. Se poate să circul fără bilet? Arăt a om serios! E cumva autobuzul meu, de la tata? E frumos aşa? Dacă ar face toată lumea la fel…
Celălalt blocase uşa cu burta. Toată lumea din autobuz se uita la mine. Mi-au dat lacrimile de ruşine, parcă eram un ţânc prins la furat bomboane. De ruşine şi de revoltă. Pentru că aveam abonament, chiar în dimineaţa aceea îl prelungisem. Dar nu-l găseam în momentul ăla prin buzunarele fără număr ale rucsacului. Să-l fi pierdut? Şi dacă îl pierdusem, călătoria fusese achitată, banii erau la RATB. De ce să facă teatrul ăla urât?
A văzut că sunt slab de înger şi m-a tras jos din autobuz, în staţie, să-mi taie amendă. I-am întins buletinul. Mi-a zis să-i dau o sută
