Întotdeauna mi-a plăcut să tai porcul de la 1 decembrie, pentru că de Crăciun aveam cârnaţi, jumări, untură, muşchii şi carnea sortată şi porţionată, pregătită pentru gătit, dar mai ales slănina era gata afumată, numai bună de mâncat.
Prietena mea, Eva, mă invidia pentru că ei tăiau porcul de Ignat şi nu aveau timp să pregătească decât strictul necesar. De data asta au tăiat porcul mai devreme şi au pregătit toate bunătăţile. Mi-a dat telefon, mi-a povestit cum şi ce a preparat şi a început să mă ameţească doar, doar am să o ajut să construiască o... afumătoare.
AFUMĂTOARE?!
De unde i-a venit ideea nu ştiu şi încep a o lua la rost. Aşa am aflat că, mai prin vară, când m-a vizitat, a găsit la mine o carte în care era descris modul în care se poate construi o afumătoare. Începe a mă implora, pentru că ea vrea să afume slăninuţele, că nu are unde şi că vrea să le facă până în Crăciun, când vine soţul ei acasă, şi alte multe motive.
Ştiam cartea veche de peste 50 de ani, în care erau o mulţime de schiţe cu explicaţii pentru cei care doreau să-şi construiască singuri un coteţ, o afumătoare, să schimbe coperta unei cărţi şi alte lucrări casnice pe care le puteau face orice mâini îndemânatice. Încep a căuta şi găsesc minunea de carte. Răsfoiesc şi văd schiţele cu explicaţiile necesare construirii unor afumători.
Bucuroasă că aveam să-mi fac prietena fericită, îi telefonez şi mă angajez să o ajut în confecţionarea minunii de afumătoare. De cum am ajuns, Eva mă şi luă în primire încă de la poartă. Am intrat în casă şi ne-am apucat de răsfoit cartea. A pus şi de o cafeluţă, aşa de încurajare şi stimulare a constructorilor. Citesc cu glas tare, ca să audă şi ea. Un tip de afumătoare folosea fum cald, adică slăninuţele se puneau direct deasupra focului ce scotea fum, iar celălalt tip folosea fum rece.
Ambele
