”Omul este atât de obişnuit să se îngrijoreze, să se teamă, să încerce sentimentul remuşcării, vinovăţiei, conflictului şi tristeţii, încât aceste stări negative au devenit, nu doar acceptate, ci şi asumate vieţii normale, laolaltă cu emoţiile, atitudinile şi sentimentele lor negative adiacente. Omenirea (pacientul) este sfătuită să caute un terapeut pentru a se ”împăca cu aceste sentimente”. Dar mult mai benefic decât a ne împăca cu aceste produse ale iluziei ar fi să le lichidăm – prin simpla dezvăluire a faptului că sursa lor nu este alta decât percepţia. O stare cu adevărat ”normală” a conştiinţei este una liberă de orice negativitate, fiind plină de bucurie şi iubire”(David R. Hawkins – Ochiul Sinelui de care nimic nu se poate ascunde; Ed. Cartea Daath).
Acest mare cercetător al stărilor avansate ale conştiinţei, David Hawkins, atrage atenţia asupra unei probleme pe care o avem şi anume aceea de a distinge între ”starea de normalitate a conştiinţei” şi starea de ”anormalitate”. În mod curios, straniu, lumea crede că-i normal să învinovăţeşti, să te temi, să te crezi vinovat, să provoci conflicte, să te superi, să te înfurii, să fii trist şi nefericit. Nefericirea umană este acceptată ca o stare normală, ba chiar am ajuns acolo încât credem că-i anormal să fii bucuros şi fericit, dacă nu cumva e chiar imposibil să atingi ca fiinţă umană o asemenea stare. Cei mai mulţi oameni ar spune că viaţa-i frumoasă, dar grea, iar provocările la care trebuie să răspundă un om sunt un stimul pentru focalizarea negativă a minţii sau pentru percepţia care ne arată că nu ne putem sustrage suferinţei. Hawkins ne dezvăluie, însă, că sursa suferinţei noastre nu-i în lume, nici în natura provocatoare a vieţii, ci în însăşi percepţia noastră. Noi alegem cum anume percepem fiecare situaţie de viaţă, iar alegerea negativă ne este mai la îndemână, e mai simplă, mai uşoară, nu