Cuba cea săracă şi comunistă, cu locuinţe înghesuite, maşini vechi şi interdicţii economice, circulă pe Internet în imagini cu bătrîni zbîrciţi care fumează trabuc în faţa clădirilor deteriorate. Turiştii le aduc săpunuri, paste de dinţi şi deodorante, compătimindu-i pe cei despre care au auzit că sînt asupriţi de un regim totalitar. Însă tocmai aceste prejudecăţi despre o ţară considerată „nedezvoltată“ adîncesc distanţa dintre „ei“ şi „noi“ şi ne fac, de multe ori, să pierdem esenţa.

„Nu ţi-e frică să te duci acolo?“, „Să iei obligatoriu medicamente cu tine!“, „Ai grijă cu cine intri în vorbă pe stradă!“ au fost sfaturile pe care le-am primit de la prietenii şi cunoscuţii mei înainte de a pleca prima oară în Cuba. Părerea unanimă era că voi merge într-o ţară din lumea a treia, unde oamenii sînt violenţi şi trăiesc la limita subzistenţei, fără medicamente şi alimente de bază, că voi petrece o lună într-un spaţiu exotic şi primitiv, în care aş putea fi în pericol.

Găsisem şi eu nenumărate poveşti pe Internet despre cubanezii care suferă din cauza interdicţiilor economice şi a absenţei tehnologiei şi sînt conduşi de un dictator care nu le permite să aibă proprietăţi. Aflasem că sărăcia îi obligă să se prostitueze şi să-i înşele pe turişti. Deşi mă aşteptam ca, în realitate, lucrurile să stea cu totul altfel, am aterizat în Havana cuprinsă de emoţie şi avînd în minte o sumedenie de întrebări.

În prima zi, m-am plimbat năucită pe străduţele înguste şi colorate boem, care miroseau a fructe, peşte prăjit şi motorină, pline cu oameni binevoitori, care îmi zîmbeau uitîndu-se drept în ochii mei, fără să-şi ferească privirea. Vînzătorii ambulanţi îşi strigau fructele şi legumele, iar din baruri şi case răsunau ritmurile frenetice de salsa. Copiii se întorceau gălăgioşi de la şcoală, îmbrăcaţi în uniformele lor vişinii şi crem, cu cămăşi albe, impecabile.