În numărul „verde“ al Dilemei vechi, Eugen Ciocan a relatat una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit, coborîtă parcă din înţelepciunea calmă şi milenară a Orientului. În grădina sa superbă de la margine de Bucureşti, amicul său John „a deschis subiectul grădinii. Nu-i scăpase nici un detaliu. Observase o mulţime de amănunte compoziţionale pe care abia dacă ni le mai aminteam, după atîta timp de la plantări. Dar cînd a început să se refere la fiecare plantă după denumirea ei în latină, ne-a lăsat flabbergasted. Ne-a spus că în Anglia se învaţă numele latineşti în gimnaziu. «Cum poţi avea respect faţă de ceva care nu are nume?» ne-a întrebat. Poate ar fi cazul să dăm un nume celor care ne înconjoară şi, poate, vom reuşi să descoperim un fel de a ne păsa de ceea ce este în jur. Poate că, astfel, vom transforma împrejmuirea într-o grădină“ – a meditat mai departe Eugen.
DE ACELASI AUTOR Dincolo de "The Human Body" Nu mai înţeleg nimic... Umorul, rîsul şi românii Colectivism şi asociere Cum poţi avea respect faţă de ceva care nu are nume?... Cum să ai grijă de ceea ce nu cunoşti şi cum poţi să cunoşti fără să numeşti? Cum poţi să îngrijeşti nenumitul? Ei bine, nu poţi! Ai putea să ai acces doar la „împrejmuire“, adică la ceea ce se află în preajmă şi ţi-ai însuşit mai mult sau mai puţin întîmplător ori samavolnic. Dar doar ceea ce a fost numit cum se cuvine poate fi îngrijit corespunzător şi poate deveni, astfel, cu adevărat al tău sau chiar o parte din tine. Aşa a început şi creaţia – sau, mai exact, aşa a fost ea însuşită de către om, căci Adam, şi nu Dumnezeu, a dat numele tuturor celor din preajma sa. Îmi vine în minte şi Ţăranul, care, după chipul şi asemănarea primului Om, dă cîte un nume fiecărui animal din ograda sa, fiecărui loc din preajma sa, devenind, astfel, una cu trupul său de moşie.
Limba este ea însăşi o grădină – sau aşa