Dinu avea tot timpul pareri. Acestea erau fie raspunsuri la niste intrebari pe care si le punea singur, fie pareri pur si simplu.

Lui Dinu nu-i trebuia musai un interlocutor, dar, daca-l avea, era si mai bine, deoarece raspunsurile pe care de regula si le dadea doar siesi mergeau cotit si spre acesta. Dinu nu era nebun. In cartierul infect din New York, unde locuia, nimeni n-avea nevoie de un interlocutor ca sa-si delireze parerile. Ar fi insemnat sa fie toti nebuni, dar uite ca oamenii se duceau la munca, faceau cumparaturi, conduceau masinile, iar duminica mergeau la biserica. Singura chestie care te indemna sa crezi ca Dinu era totusi ori nitel mai nebun ori nitel mai sanatos decat ceilalti erau cele doua vorbe cu care incheia orice parere.

Uneori isi si incepea parerea cu ele. Erau doua vorbe pe care le folosea zilnic de zeci si poate chiar de sute de ori. Cand flecarea pe romaneste cu mine, le folosea de zeci de ori. Le folosea neindoielnic de alte zeci de ori si cand dialoga, in americana molfaita a emigrantilor, cu grecii, cu ucrainenii si cu polonezii din cartier. Dar cum se traduceau ele in alte limbi si daca erau numai vorbele lui Dinu sau ale intregului cartier n-aveam cum sa stiu.

Partea proasta e ca, din cauza celor doua vorbe care ar fi trebuit sa fie un fix de-al lui Dinu, fixul il facusem eu. Nu reuseam sa fiu niciodata atent la ce zicea, stiind ca dintr-o clipa in alta aveau sa urmeze cele doua cuvinte. Le rostea mult prea des ca sa nu existe o relatie de cauzalitate intre ce gandea si cele doua cuvinte cu care-si sfarsea parerile. Uneori simteam ca am prins din zbor relatia. Alteori, ea palpaia, disparea si dusa era. Nu era un simplu tic verbal cum ar fi: "Hmm", "Asta e" sau "Deci...". Cele doua cuvinte erau concluzia definitiva despre orice a prietenului meu Dinu, dupa doua decenii de tras mata de coada la New York. Era un fel de