Schengen începe să devină pentru români un coşmar. Un vis urât, care, în plus, se repetă sistematic. Cu puseuri febrile naţionale şi internaţionale la fiecare doi ani. Sună cronic? Ce este paradoxal în această cronicitate este că, nici europenii (restul în afară de români) şi nici românii (cei care bat la poarta Schengen asemeni ca Sisif care tot urcă cu piatra lui), nu trag nici învăţăminte şi nici nu fac nimic pentru a trata boala. Orice om cu cap aşa ar face, în acest caz precis - coşmare repetitive, cu dureri de cap acute la fiecare doi ani - s-ar duce la doctor. Sau direct la psiholog. Până nu este prea târziu... Îmi amintesc de septembrie 2011, pe vremea când iar fusesem respinşi cu brutalitate de câteva ţări mici (e drept, când o ţară mare şi fondatoare UE, ca Germania, respinge, doare mai tare...), şi România răbufnise indignată. Scriam atunci, într-un editorial intitulat "Frontiere maleabile", pentru presseurop.eu, că "frontierele interne, care sunt presupuse a fi acum teoretic doar linii administrative simbolice, sunt la rândul lor obiectul unor manevre care subminează principiul însuşi de spaţiu de liberă circulaţie". Că o parte din sufletul Europei moare de fiecare dată câte puţin "între aceste graniţe mai mult sau mai puţin maleabile". Citându-l pe Paolo Rumiz, care scria în cartea sa, "Aux frontières de l'Europe", că reproşează "Europei şi Italiei faptul că dorm şi nu sunt conştiente de forţele naţionaliste şi centrifuge care le sfâşie. Nu am tras învăţături din Balcani: este suficient să arătăm cu degetul un duşman unei populaţii care duce lipsă de repere pentru ca aceasta să-l ia ca atare". Este evident, în lumina evenimentelor care tot ritmează fantomatic şi agasant viaţa României în marea familie europeană, că noi suntem duşmanul de serviciu. Suntem şi ţapul ispăşitor dar şi elevul în capul căruia se sparg toate oalele. În acelaşi an de graţie 20