Liderii UE sunt dispuşi să recurgă la science fiction politic pentru a relansa integrarea.
De-a lungul anilor, inclusiv din acest colţ de pagină, am susţinut proiectul Uniunii Europene, traseul nostru către UE şi, după aceea, integrarea mai adâncă, inclusiv pregătirea pentru aderarea la zona euro. Am aprobat conformarea la multe dintre normele pe care am ajuns să le numim „europene”, atât pentru conţinutul lor, cât şi pentru că procesul de adaptare conduce, de regulă, la ameliorarea stării de lucruri de la noi. Am scris în favoarea condiţionalităţii instituite de UE, chiar şi atunci când ea era greu de justificat, tot din perspectiva unor scopuri pe termen lung.
Nu mai ţin minte dacă am spus-o explicit, dar susţin şi integrarea politică accentuată, chiar în forme federale, dacă este nevoie. E drept, cu condiţia să conţină promisiuni de ameliorare a calităţii guvernării şi să nu ducă la limitarea nejustificată a autonomiei individuale. Am încercat să sugerez că UE şi, în general, proiectul integrării constituie cea mai bună dintre opţiunile pe care le avem la dispoziţie, ca români şi ca europeni.
Nu sunt, aşadar, un eurosceptic. Preocupările profesionale mă expun unei game largi de poziţii referitoare la Uniunea Europeană, multe dintre ele ieşind din chingile euro-corectitudinii politice care afectează, pe alocuri, literatura academică, spre a nu mai pomeni de discursul oficialităţilor UE. Părăsind, aşadar, această oază intelectuală în care lucrurile merg – sau vor merge în curând – suficient de bine, unghiurile se modifică şi, trebuie să recunosc, nu-mi place prea mult ceea ce văd.
Precizez, în acest punct, că nu am îmbrăţişat niciodată argumentul potrivit căruia UE, de ieri şi de astăzi, este în mod esenţial produsul democratic al aspiraţiilor sutelor de milioane de europeni, modelate de generaţii succesive de intelectuali şi oameni
