In excelentul articol al lui Gabriel Andreescu „Solidaritatea“ cu Cristian Tudor Popescu (in Observator cultural Nr. 95-96), exista, spre final, o propozitie care e scandaloasa: „Toti sintem de acord ca jurnalistul Adevarului stapineste expresia“. Scandalul vine din faptul ca, fireste, nu toti „sintem de acord“; „toti“ este un cuvint care, de altfel, nu are ce cauta intr-o publicistica eliberata de consens...
Exista o asemanare izbitoare intre „stilul“ Cristian Tudor Popescu si aparitiile acestuia, in carne si oase, pe la diverse televiziuni. Indeobste, CTP-ul apare plictisit ca trebuie – inca o data! – sa vina sa spuna la televizor ceea ce a scris in editorialul din ajun sau din ziua urmatoare. CTP seamana atunci cu un Paler fara paradoxuri si fara pareri – inlocuite cu convingeri concasante –, placid pina incepe sa vorbeasca, pugnace in timp ce o face si potopitor cind tocmai a terminat. Dupa ce-a expulzat ultima fraza ca si cum ar fi cheia de bolta a Adevarului, ziaristul-scriitor se prabuseste ostenit in scaun, rapus de retorica, aureolat de incandescenta ei... Se lasa atunci o tacere dura, ca un ecou de satir, pe care moderatorul o vegheaza cu religiozitate – si-un strop de invidie: the Master has spoken! Nu mai e nimic de spus, nimic de comentat; cel mult, se poate broda in continuare pe firul de foc al Cuvintului CTP-ist.
Scrisul sau este caracterizat de aceeasi implacabila impostatie. Dezertat de dubii, fragezit de feeling, el ridica Ideea la puterea imprecatiei si locul comun la puterea Ideii. Fiind atit de prezent, prin multiplele fatete ale interesului sau, CTP-ul nu are timp de nuante; „nuanta“ este, de fapt, ceea ce a ramas pe fundul cutiei sale atunci cind din ea au tisnit, viguroase, comentariile politice, literar-artistice &culturale. Absenta nuantei nu este pacatul personal al lui CTP; este regula publicisticii curente. Dar