Viaţa unui singur om este responsabilitatea acelui om atâta vreme cât are puterile sufleteşti de a dispune de această viaţă şi mijloacele exterioare de a se manifesta conform libertăţii cu care a fost dăruit de Dumnezeu. Însă, omul nu este singur, nu poate trăi singur, nu poate singur să dispună de propria-i viaţă. Omul are nevoie de însoţirea cu alt om, fie acesta mai puternic, fie mai slab. Atunci când omul cu care împreună călătorim pe drumul vieţii este mai puternic în voinţă sau în mijloace decât suntem noi, atunci când i se îngăduie să decidă în numele nostru, el ne devine călăuză, conducător şi formează cu alţii ca el o elită a comunităţii noastre, a familiei, a cetăţii, a bisericii. În creştinismul în al cărui duh românii se laudă cu semeţie că s-ar fi născut, omul de elită este slujitorul. Hristos îi spală pe Apostoli pe picioare. Un gest de sublimă smerenie. Deşi părăsit, trădat, renegat şi batjocorit de cei care-L primiseră în Ierusalim ca pe un Împărat al mântuirii, Hristos acceptă să urce pe cruce şi să moară acolo pentru oameni, fiinţele imperfecte pe care le-a condus şi le conduce pe drumul veşniciei. Teoretic, românii întrunesc toate condiţiile pentru a avea o elită creştină, o elită slujitoare. S-au născut creştini, au o biserică ortodoxă veche de aproape două mii de ani, istoria le este plină de sfinţi, de cruciaţi, iar ţara le este împodobită de florile zecilor de mii de biserici, catedrale şi mănăstiri. Practic, în pragul sfârşitului primului deceniu al secolului XXI, românii sunt un popor lipsit de elită. Nu ştiu cine sau ce poartă vina pentru starea deplorabilă în care se află sufletul acestui amărât popor. Să fie de vină amestecul nefericit de sânge între două neamuri atât de diferite, dacii, mânaţi de un curaj aproape fanatic, şi coloniştii romani, dependenţi de confortul civilizaţiei până la vieţuirea în laşitate, acei colonişti abandonaţi de