In urma cu vreo treizeci de ani s-a intamplat sa intru intaiasi oara pe-o poarta maramureseana, fara sa am habar despre oamenii locului. Cu ochii copilului care eram, i-am vazut buni, frumosi si primitori. Ne-au intampinat atunci cu calda ospitalitate intre Baia Mare si Ocna Sugatag, Izvoarele si Borsa. Bisericile din lemn, micute si tocmai de aceea la indemana, m-au smuls din tarana campiei si m-au invatat sa cat altfel spre bolta credintei. Cu ceva tulburare si un pic de smerenie. Si tot acolo l-am intalnit pe Vida Geza, sculptorul rezistentei morosene, cu a sa fascinanta si aproape ireala colectie de cactusi. In minunatia aia de culori creata de Bunul Dumnezeu, artistul nu s-a lasat mai prejos si, prin mana sa impodobita cu harul imitarii divine, arta a saltat un prag de maiestrie populara.
Ma aflu iarasi in Tara lui Pintea. Sculptorul s-a prapadit demult, ca si propria-mi copilarie, din care o farama a ramas, in stare de uimire, pe creasta incetosata a Pietrosului. La Moisei, cativa barbati darji, din neamul lui Tomoioaga, ne sfredelesc cu priviri otelite. Si din eternitate ne mustra, ne cearta aspru pentru batjocorirea idealului de neatarnare. Ca d-aia au murit luptand, sa traim liberi si demni, nicidecum sa le fie trimisi nepotii in Irak sau Afganistan! De-ar sti toate asteaâ¦
Orasul a imbatranit si el, chiar daca l-au napadit reclamele occidentale. De la Tomoioaga la McâDonaldâs, ehe, ce mai globalizare! Pasesc pe strazi curate si umbroase, grabit sa-l cunosc in carne si oase pe juristul-scriitor Gh. Buzatu, de care telefonul m-a apropiat pe nesimtite si nezabavnic. I-am promis ca il caut si iata-ma la el acasa. Un septuagenar iscoditor, nevorbit si emotiv, insingurat de soarta intr-un apartament-biblioteca. Cara dintotdeauna sechelele unei poliomielite blestemate si din cauza acesteia s-a ridicat in spirit. Memoria ii e nealterata si amintiri
