În 2009, prin eseul polemic dedicat lui Mihail Sebastian şi relaţiei sale cu Nae Ionescu, Marta Petreu a declanşat, în mediile culturale, o furtună de reacţii. Nici cartea sa din 2011, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, de altă factură, nu lasă conştiinţa publică indiferentă.

Apar comentarii, interpretări. Discuţia e în desfăşurare. Observ acest lucru: Marta Petreu este o scriitoare din ce în ce mai citită şi mai mult discutată. Cu orice carte care îi apare stârneşte interes şi nu o dată controverse.

Produce şi surprize. Poeta, eseista, cercetă toarea erudită de probleme, cu largi deschideri către istorie şi filozofie, vine acum cu acest roman de familie şi de lume ardelenească. Surpriza este mai întâi faptul de a fi scris un roman. Nu ne prevenise. Dar o surpriză este şi formula în care l-a scris. În climatul actual de febrile inovări, Marta Petreu recurge la realismul „vechi”, la personaje configurate puternic, la forme de limbaj ţărănesc şi ardelenesc, creatoare de atmosferă, la, în fine, toate tiparele tradiţionale ale prozei de reconstituire.

Aceste tipare le umple cu o materie şi veche şi nouă. Veche în măsura în care ilustrează comportamente omeneşti comune, tipice, cum se zicea odinioară, feluri de a reacţiona ale oricui trece prin anumite împrejurări în decursul unei vieţi. Este nouă totodată prin ceea ce îi aparţine prozatoarei şi numai ei, ca experienţe sufleteşti sau de viaţă socială. Cartea stă, evident, pe un fond autobiografic bogat, este roman autobiografic în termeni expliciţi, dacă este să ţinem seama, de pildă, de un indiciu precum acesta: data de naştere a personajului care povesteşte, Tabita, este aceeaşi cu a Martei Petreu, 14 martie 1955.

Astfel de potriviri îndreptăţesc critica să vorbească (v. şi cronica Gabrielei Gheorghişor din România literară, nr. 17 a.c.) despre „naraţiunea confesivă” a Martei Petreu, ceea ce ş