În momentul în care, vineri seara, a răsunat primul pizzicato al orchestrei din Lausanne, am fost brusc transportaţi într-o altă lume. Blând, catifelat, meditativ, acel prim sunet ne-a scos instantaneu din proza cotidianului ducându-ne într-o lume paralelă, poetică şi vibrantă, lumea muzicii lui Schumann. După „serialul” Haydn susţinut de Zacharias la precedenta ediţie a festivalului Enescu, atunci când Orchestra din Lausanne sunase atât de „rococo”, mă întrebam cum se va acomoda formaţia cu stilul schumannian.
A făcut-o perfect, adoptând tehnicile instrumentale ale secolului 19, aşa cum în urmă cu doi ani le adoptase pe cele ale veacului anterior. Ciclul Schumann prezentat de Christian Zacharias în trei „Concerte de la miezul nopţii” a cuprins esenţialul creaţiei orchestrale a compozitorului german: cele patru simfonii, marile concerte pentru violoncel şi pentru pian, două Konzertstücke tot pentru pian şi – ca „bonus”, Arabesca în re minor – la care s-a adăugat în „bis” celebra Visare. În interviul pe care l-a acordat colegei noastre, Anca Andriescu, Zacharias spunea, nu fără o notă de mândrie, că este până acum singurul care s-a încumetat să dirijeze de la pian Concertul de Schumann. Ceilalţi pianişti-dirijori (Perahia, Barenboim
etc.) n-au depăşit ca difi cultate concertele lui Mozart. Or, la Schumann, lucrurile sunt infi nit mai complicate: pe de o parte partida pianului este deosebit de difi cilă şi solicită întreaga atenţie a interpretului, pe de alta raportul cu orchestra este dintre cele mai complexe, sufl ătorii sau coardele fiind adesea pe primul plan, în timp ce dirijorul are mâinile „prinse” cu arpegiile şi acordurile de pe claviatură.
Practic, Zacharias dirijează cu capul şi privirile, în timp ce degetele, nu numai că nu greşesc, dar execută fi ne fluctuaţii de tempo şi poetice frazări cu subtile creşteri şi descreşteri. Cum se