Ce să fie această formulare - un truism, un pleonasm, o tautologie, o lapalisadă? Sau poate, cine ştie, o fi un oximoron, cu o penetrantă intenţie satirică? V-au enervat suficient aceste întrebări pentru a vă determina să vă duceţi pînă la bibliotecă cu intenţia de a consulta un dicţionar, de preferinţă DEX? Dacă este aşa, aţi reuşit să înţelegeţi care este secretul utilizării mijloacelor de comunicare în masă, în procesul educării publicului - declanşarea curiozităţii. Există şi o cultură neştiinţifică? Este posibilă separarea culturii "generale" de informaţia ştiinţifică? Improbabil.
Evident, şi în acest domeniu lucrurile au evoluat. În urmă cu vreo trei decenii, emisiunile de ştiinţă ocupau un loc important în politica de programe a televiziunilor. În Anglia, BBC-ul se putea lăuda cu Horizon, Belgia - cu Elementar, dragă Einstein, Suedia - cu Lumea cunoaşterii, unde au fost difuzate în premieră cîteva dintre tulburătoarele documentare semnate de Lennart Nilsson. Franţa avea Eureka, Italia îi lansase pe De Lucca şi Pavoni. În Statele Unite mai exista o reţea de televiziune educativă, PBS, a cărei navă-amiral este staţia WGBH din Boston, Mass., cu faimoasa emisiune Nova.
Intenţia declarată era educarea publicului, cotele de audienţă erau satisfăcătoare. În fiecare an se organizau cîteva festivaluri ale audio-vizualului ştiinţific şi tehnologic, cel mai important fiind cel de la Paris, de la care nu lipseau nici ţările din "lagărul" socialist. URSS, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România îşi prezentau propriile producţii, fără nici un fel de complexe legate de relativa modestie a mijloacelor disponibile. Detaliu minor - televiziunea din România anilor â70 ai secolului trecut producea cîte cinci, şase ore de emisiuni de ştiinţă popularizată, săptămînal, ceva mai mult decît majoritatea televiziunilor din vestul Europei. Să nu uităm îns