Responsabilitatea în sănătate aparţine pacienţilor care trebuie să manifeste suficientă grijă pentru a nu se îmbolnăvi şi personalului medical care este tras la răspundere pentru toate problemele legate de deficienţele din sistem.
Dreptul la sănătate reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului, fiind unul natural, pe care fiecare persoană poate să şi-l exercite (în virtutea statutului de persoană), inalienabil şi imuabil. Dacă analizăm definiţia conceptului de sănătate, dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) ca stare de bine fizic, psihic şi social, putem observa că acest drept este unul complex care cuprinde la rândul său aspecte precum dreptul la viaţă, la un standard de trai adecvat, la acces la îngrijiri de sănătate şi la alţi determinanţi majori ai sănătăţii, însemnând cu mult mai mult decât absenţa bolii sau a infirmităţii. Reglementat legal, acest drept sună foarte bine în texte juridice universale precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care face referire la multiplele sale componente, însă, în ciuda importanţei sale, acesta rămâne cu un caracter ambiguu, întrucât nu se precizează aspecte legate de rolul, responsabilitatea şi implicaţia statelor (responsabilitatea socială) în protecţia acestui drept şi în facilitarea accesului cetăţenilor la componentele sale. Cu alte cuvinte, acesta este stipulat, reglementat, recunoscut ca un drept fundamental, dar pentru exercitarea căruia este luată în considerare responsabilitatea individuală, fără referire la responsabilitatea socială pentru sănătate, neconţinând nici modalităţile de protecţie şi nici aportul statelor în legătură cu aceste lucruri.
Noţiunea de responsabilitate socială, ca factor de implicare a statelor în promovarea şi protecţia acestor drepturi apare în Declaraţia Universală asupra Bioeticii şi Drepturilor Omului - UNESCO care subliniază importanţa sănătăţ