... şi atunci pădurea a căpătat o culoare uşor albăstruie, copacii au încetat să mai plângă din frunze, drumul din apropiere a căpătat un sens, iar norii au dispărut deodată, lăsând cerul senin, senin!
Cristina nu a fost niciodată nici atrasă, nici interesată de bani, de mirajul îmbogăţirii. Părinţii ei au dus-o destul de greu, aşa că abia dacă primea câţiva lei pe săptămână, pentru dulciuri, film sau vreo băutură răcoritoare. Dar şi atunci, banii se duceau pe cărţi, pe discuri şi iar pe cărţi. Dar cum toţi copiii îşi doresc atâtea la vârsta lor, ea îşi dorea multe, aşa că ştii cum e cu tinerii când îşi doresc şi nu au ce vor? Ei bine, îţi spun eu: suferă! Şi ea suferea că n-are blue jeans, încălţări la modă, bluze şi rochii la modă. Nu-şi dădea prea bine seama că mintea ei era ageră, gândurile ei erau vii, visurile care o ardeau erau sublime. Frumuseţea interioară ca o vină! Vinovăţia însoţită de ruşine. Ajunsese să se ascundă cât mai bine în faţa colegilor şi prietenilor, încât citea pe ascuns, asculta muzica ei pe ascuns, intra în câte o expoziţie pe ascuns, la teatru şi la Atheneu, la fel. Gândea frumos, visa frumos, trăia frumos. Ce păcat însă că toate acestea erau pentru ea prea greu de dus în inimă şi în minte, imaginea din oglinda în care evita să mai privească era prea străină pentru ea, încât ajunsese să-i fie silă de cum arăta, aşa că, în tristeţea ei, îşi lăsa paşii mărunţi să o poarte aproape fără voie spre bibliotecă. Cel mai greu pentru ea erau momentele de singurătate, care deveniseră din ce în ce mai dese, prea dese, şi care o apăsau. Plângea mult pe ascuns, dar învăţase să privească într-un anumit fel cerul, norii şi încerca să mângâie vântul. Shakespeare, Kafka, Dostoievski, Eliade, Puşkin, Paler, Nietzsche îi deveniseră prieteni şi o însoţeau pretutindeni, dar ce păcat, tristeţea ei era fără margini. Fetele de aceeaşi vârs