În ziua înnobilării cu titlul de  octogenar, academicianul Eugen Simion s-a confesat “Jurnalului Naţional”. Interviul este o sărbătoare a spiritului şi deodată mi s-a făcut  dor de “Timpul trăirii, timpul mărturisirii”. Oho, ce desfătare  am trăit în urmă cu 30 de ani, în clipa graţioasă a întâlnirii cu “jurnalul parizian” ! Cu “sporul de ani” revărsat asupra-ne cu generozitate, criticul literar ne asigură că senectutea e suportabilă. Şi lămuritoare pe deplin, fiindcă individul “începe să dea deoparte, progresiv, lucruri neesenţiale din jurul lui şi chiar din fiinţa lui interioară. Discută din ce în ce mai  mult cu sine şi încearcă să se găsească pe sine în acest uriaş spectacol care este lumea”. Sau,  cum zice Rousseau, bătrâneţea “este drumul spre singurătatea sinelui”. Aşadar, regăsirea propriului  sine presupune însingurare, desprindere de ceilalţi. Ori despărţire, căci moartea răriţează oamenii din juru-ţi. Te însingurezi de nevoie, neveşnicia lucrează pentru fiecare dintre noi. Ne ajută să stăm la taclale cu sinele pe care atâta vreme l-am ignorat sau neglijat. Aveam  atâtea treburi, atâtea vise de înfăptuit, încât respiram mai degrabă prin ceilalţi. Când ambiţiile  s-au stins, iar trupul a obosit, te trezeşti brusc repetându-ţi mecanic: “Totul e deşertăciune”… Şi-ţi întorci privirea înspre  tine însuţi, către deşertul ce te cotropeşte fără  să i te împotriveşti în vreun fel. Părăsit de bucurie şi însoţit  mai mereu de semnul doliului, o iei de unul singur pe drumul cunoaşterii de sine. Parcă ai avea de ales ?!… La finalul călătoriei te însoţeşti cu tristeţea şi regretele, ele te obligă la înţelepciune, nu altceva ! Culmea, abia apuci să ştii cine eşti cu adevărat că ochii ţi se golesc de lumină. Păşeşti dincolo lipsit de suflare şi nimeni nu preţuieşte înţelepciunea  tocmai înflorită. În faţa morţii, prostul şi înţeleptul  sunt egali, degeaba ţi-ai iscodit înt