Unul dintre venerabilii scenei româneşti, mai vârstnic cu treizeci de ani decât mine, m-a îmbrăţişat, cu prilejul unei sindrofii culturale, de parcă ne ştiam de-o viaţă, dar nu avusesem niciodată timp să ne şi vedem. Nu-i fusesem prezentat, nu se mai întâmplase să mă aflu atât de aproape de dânsul, iar cei treizeci de ani diferenţă plus prestigiul său artistic, ţinând cu vremea de sacru, au impus în chip natural o distanţă istorică. Faptul că m-a luat atât de frumos în seamă se motiva cumva prin efemera popularitate pe care o dau televiziunea şi uneori şi cărţile. Adevărata problemă însă era la relaţia dintre vârste.
Când ai cincizeci de ani, tinerii de douăzeci te socotesc bătrân. După şaptezeci de ani, situaţia e alta, pentru că nu există bătrâni tineri şi bătrâni bătrâni. Bătrâneţea e democratică, la modul cel mai consolator. Când am păşit pentru prima oară într-o redacţie şi i-am cunoscut pe Fănuş Neagu şi pe Ion Băieşu, ei erau cu numai câţiva ani mai mari, dar fiindcă erau publicaţi şi numele lor se bucura de mare preţuire îi priveam cu emoţia cuvenită unor clasici în viaţă. Trei decenii mai târziu, Băieşu m-a abordat ca şi cum avea de lămurit ceva şi sosise în sfârşit momentul. Măi, m-a întrebat el, cu câţi ani eşti tu mai bătrân ca mine? E invers, am zis, matale ai nişte ani în plus. Şi nu e corect spus că ai fi mai bătrân, pentru că acum patru-cinci ani, mai mult sau mai puţin, nu mai înseamnă ce însemnau cândva.
Într-o povestire de începuturi, scriam aşa: la cinci ani, lumea toată e a copiilor de cinci ani; la opt ani, lumea e numai în două feluri, plină de copii mici şi de copii mari; la paisprezece ani, copiii care contează sunt cei de paisprezece ani; la douăzeci de ani, ştii sigur că viaţa are jumătăţi, adică înainte de douăzeci şi după douăzeci de ani; la treizeci, tot ce contează în societate sunt tinerii ca t