Baltazar era plin de praf şi stătea ghemuit pe podea, cu spatele lipit de pietroi. Avea braţele încrucişate peste genunchii adunaţi la piept şi capul pus spre odihnă, pe ele. Părul îi cădea în dezordine, scăpat ici şi colo din elasticul cu care fusese prins, iar tricoul îi era rupt, undeva, în dreptul umărului.
Clipe de tăcere. Când lucra, Baltazar nu suporta pe nimeni în preajmă. Orice prezenţă străină, apărută în universul născut între el şi bolovanii din atelier, alunga magica corespondenţă dintre creator şi creaţie. Ştiam prea bine asta, însă adesea veneam să văd dacă a terminat, fiindcă avea obiceiul de a rămâne ore întregi fără să facă nimic, stând aşa, pur şi simplu, de pomană. Asta mă enerva, pentru că intra în contradicţie cu firea mea disciplinată. Dacă ai de lucru, domnule, este firesc ca nimeni să nu te întrerupă, dar ca să stai aşa, ca o balegă căzută în drum...
– Ce faci? am întrebat iscoditor.
– Cuget.
– De când?
– Habar n-am, spuse Baltazar, scuturându-şi praful de pe pantaloni.
– La ce?
– La nemurire.
– Interesant...
Mă privi uimit.
– Auzi, că tot faci tu mereu pe deşteptul, ia extrage o găleţică din puţul înţelepciunii tale şi spune-mi ce crezi despre nemurire?
Se ridică, sprijinindu-se de pietroi, apoi continuă să se scuture cu mişcări scurte şi destul de puternice. Praful se împrăştia în jurul lui, ca un abur.
– Uite cum facem... Eu pregătesc ceva de mâncare, iar tu scoţi sunete pe gură. Apoi mâncăm împreună.
Chiar că-mi era foame! Iar subiectul mă atrăgea ca un magnet.
– S-a făcut!
Bucătăria prietenului meu era o chicinetă de unu pe unu, un spaţiu exploatat cu atâta disperare, încât din micul tavan atârnau diferite obiecte, care se opreau aproape de capul lui Baltazar. Casa lui era destul de mare, dar modificase totul, lăsând doar acest loc bizar pentr
