Frate Vlahuţă,
Tu crezi că voi, literaţii şi artiştii, „prin cinstea, prin căldura sincerităţii, pe care le puneţi pînă şi în greşelile voastre, sunteţi mai aproape de sufletul tinerimii, şi că de multe ori, din umbra în care trăiţi, voi o puteţi călăuzi, ş-o călăuziţi în adevăr, mai mult chiar decît povăţuitorii şi dascălii ei direcţi“.
Îmi pare rău că nu pot crede ca tine; nu pot zice că aşa este, fiindcă, din nenorocire, nu e aşa, deşi aşa ar trebui să fie. Ştiu şi eu că tinerimea care, pe băncile universităţilor, se prepară astăzi a fi mîine clasă dirigentă a naţiei, ar trebui să-şi cultive nu numai inteligenţa prin înaltele ştiinţe, ci şi caracterul şi sentimentele – ceea ce pe româneşte se spune cu un singur cuvînt: omenia – prin cultivarea frumoaselor litere ş-a artelor nobile... De la cele dintîi ar învăţa să înţeleagă şi să dezlege problemele vieţii publice, la care vor fi chemaţi mîine; iar de la cele din urmă ar învăţa „să-şi consacre existenţa la combaterea prejudecăţilor funeste, la-ndepărtarea opiniilor strîmte, la luminarea spiritului naţiei, la curăţirea gustului ei, inspirîndu-i frumoase sentimente şi idei nobile“.
Da! Aşa ar trebui să fie, ştiu şi eu. Dar, ia vezi, aşa e?
Nu literaţii, nici artiştii pot avea la noi vreo influenţă asupra tinerimii, ci cu totul altcineva.
Acel altcineva stăpîneşte astăzi exclusiv sufletul acelei tinerimi, şi nu „prin cinstea şi prin căldura sincerităţii, pe cari voi le puneţi pînă şi în greşelile voastre“, ci prin exaltarea prejudecăţilor funeste, prin coborîrea gustului, prin avilirea minţii, inspirîndu-i cu metodă rece idei strîmte şi josnice sentimente.
Nu! Nu voi literaţii şi artiştii vă puteţi bucura de a fi exercitat vreo influenţă asupra tinerimii din vremea noastră; nu. De asta se poate bucura cu prisos altă seamă de oameni.
Mult o să mai meargă aşa?... Să sperăm că nu.
