Ceea ce nu poate contesta nici un şerif

Aş începe ceva mai original - căci rămînem o democraţie originală - cu un top al faptelor mici şi mijlocii care ne-au luminat mintea şi ochiul în ambele sensuri, adică în bine şi rău. Ordinea nu e bătută-n cuie. Purced: a apărut în clar - cum zic administratorii de bloc - blatul în tenisul campionilor; mai importantă decît victoria lui Davîdenko - omul unui tenis subapreciat la bursa valorilor - mi s-a părut “căderea” dureroasă a lui Nadal; golul lui Ibrahimovici, stîng-voleul trăsnitor într-un El Clasico nici colosal, nici grandios; şurubul în aer al lui Galamaz şi pasa lui cu călcîiul către Bilaşco, demne întrutotul de năzdrăvăniile lui Ibra; galeria Timişoarei care-şi susţine echipa indiferent de prestaţia ei; gafa indescriptibilă a lui Zapata.

Trec la întrebările apăsătoare: ce face Timişoara cînd are un 1-0 uluitor în minutul 2? Face cu determinare pasul înapoi (nu am găsit altă rimă). În 6 minute Ajaxul egalează şi ce face Ajaxul la 1-1? Atacă. Şi ce face la 2-1? Atacă. Meciul capătă aspect de antrenament şi în faţa acestui scor inexact, ce face domnul Iancu? Acuză arbitrajul internaţional la fel de odios ca cel autohton. O a doua întrebare a serii de miercuri: cum şi de ce a fost posibil ca Sherifful să-l găsească prin lume pe senegalezul Diedhiou? Răspuns de moromete (Ilie): d’aia! Şi o a treia… dar s-o lăsăm, numai “a treia a lui Beethoveen” e eroică.

Vin la rînd problemele grele. Eliminarea Stelei îmi dă din nou un sentiment melancomic. Nu mi s-a spus cu gură mare şi decisă că în grupă nu contează decît Fenerbahce şi Steaua? Că Sheriff şi Twente nu contează? Sherifful mi s-a părut o echipă gramaticală şi nimic mai mult. Steaua - a lui Bergodi sau a lui Stoichiţă - nu a putut trece de ea în orice format a jucat, mai ofensiv sau mai aşa. Ceea ce nici un şerif din Ghencea nu va putea contesta este că