România anului 2009 a pierdut multe trenuri. În schimb, s-a procopsit cu o nouă clasă. Ce zic eu clasă, über-clasă: certocraţia. Membrii ei transcend interesele de grup, partidele politice istorice ori anistorice, apartenenţele sociale şi profesionale, barierele etnice şi disponibilităţile oricărui creuzet cultural imaginabil. Certocraţii s-au impus pretutindeni: de la viaţa politică la manageriat electoral, de la gazeta de hîrtie la blogosferă, de la metropola rustică la cătunul cosmopolit, de la românimea din ţară la românaşul din diasporă. Ei, certocraţii, sînt atît de răspîndiţi şi bine asimilaţi de orice context, încît au devenit singurii extratereştri consideraţi băştinaşi.

Certocraţii sînt plămădiţi din cele mai încăpăţînate certitudini, sînt imuni la dileme, inspiră încredere totală şi transpiră verdicte definitive. În urma lor se aliniază, permanent, noi iniţiaţi care nu cunosc gustul amărui al cîntăririi faptelor, fiindcă ei ronţăie doar dulceaţa faptului în stare pură. Multe şi însemnate sînt succesele pe care le-au realizat în acest an istoric certocraţii români, dar nici unul nu se compară cu meritul de a fi simplificat efortul epistemologic naţional: cunoaşterea a devenit ceva „de la sine înţeles“ şi prin ea certocraţii ne-au vindecat pentru totdeauna de păguboasa prezumţie de nevinovăţie. Odată asimilată la scară naţională, prezumţia de vinovăţie a pus în şomaj regeşte retribuit cohorte de profesionişti – de la avocaţi la judecători, de la medici legişti la editori de film, de la sociologi la psihologi, de la turnători la turnaţi.

Certocraţii au revoluţionat din temelii mai ales felul în care ne definim. În acest an, nici candidaţii, nici suporterii lor nu ne-au spus cine şi cum sînt ei, ci ne-au dat detalii ameţitoare doar despre cine şi cum sînt ceilalţi: Jean ne-a spus că Nelu e un porc, iar Nelu a răspuns, punctual, că, bou fiind,