Privind la ce se întâmplă săptămânile acestea în lumea arabă nu se poate să nu ne vină-n minte seria de "revoluţii" prin care lumea comunistă s-a destrămat în jurul lui 1990.
Mai toate faptele ne sunt familiare: revolta maselor, alungarea dictatorilor, rezistenţa înverşunată a unora dintre ei, rezultând băi de sânge, chemarea în stradă a partizanilor regimurilor tiranice ca să-i distrugă pe revoluţionari. Asemănările sunt atât de mari încât, fiind noi păţiţi de la propriile noastre evenimente, când am călcat cu naivitate în toate capcanele orbiţi de propagandă şi manipulare, ne vine şi acum să fim sceptici în privinţa spontane ităţii unor astfel de revolte.
Este oare posibil ca o mişcare de tip revoluţionar să fie spontană şi populară, fără niciun fel de ghidare internă sau externă? Oare nu cumva "agenturili" îşi fac de cap şi în lumea arabă? N-o fi existat vreo Malta la care să se fi decis şi soarta ţărilor arabe şi/sau musulmane? Cum să uităm că, măcar de la 11 septembrie 2001 încoace, lumea arabă este permanent privită ca un focar de terorism, religios sau laic, împotriva căruia vechea administraţie americană, dar şi aliaţii ei de pe alte continente, pornise un război numit chiar, la un moment dat, "cruciadă"? Bineînţeles că administraţia Obama are faţă mai umană decât cea a uliilor lui Bush, dar fundamentele politicii externe americane nu se modifică atât de uşor. De-aici, o minte înclinată spre teorii ale conspiraţiei poate trage nesfârşite concluzii...
Sau, poate, trebuie să vedem în dezvoltările recente simple revolte ale săracilor, fără niciun nucleu doctrinar? Adică nu revoluţii împotriva unui sistem politic, ci răscoale din cele care, din când în când, cuprind câte-o ţară precară economic, cum a fost cea din 1907 la noi sau cele care zguduie regulat America de Sud? E posibil ca în Tunisia, în Egipt, în Libia sau în Bahrei
