Victoriile aliate de pe frontul francez din toamna lui 1918 sunt insotite de izbanzi pe toate celelalte teatre de lupta. Starea de epuizare a Puterilor Centrale era un fapt real si resimtit pretutindeni. Si pe frontul oriental. Cu toate ca la sfarsitul lui 1917 situatia militara de aici nu parea deloc in culori optimiste pentru aliati. Rusii si romanii cerusera armistitiu, in urma defectinuii trupelor rusesti. Si eventualitatea unui atac masiv din partea lui Mackensen pentru lichidarea frontului aliat din Balcani era cu adevarat de luat in seama.

In decembrie 1917, in locul lui Sarrail e trimis comandant sef al Armatei din Balcani generalul Guillaumat (armata aceasta era distincta de armata franceza din Orient, condusa de generalul Henrys). Consiliul suprem de razboi de la Versailles ii da lui Guillaumat doar sarcini defensive: sa consolideze terenul cucerit in 1916-1917 intre Marea Egee si Lacul Ohrida in asa fel incat sa fie o protectie pentru Grecia si o legatura cu corpul italian din Albania (seful acestui corp, generalul Ferrero, nu tinea, de fapt, de Consiliul aliat de la Versailles si actiona cu o vizibila independenta, ceea ce nu-i ajuta deloc pe Aliati. Dimpotriva).

Un general care se impune

Guillaumat isi reorganizeaza fortele. Avea in subordine 22 de divizii de toate natiile si culorile si nu se putea spune ca exista prea multa coeziune in sanul acestui corp de armata, altfel destul de numeros. Englezii nu-l acreditau cu prea multe sanse, Lloyd George nevrand sa mai auda de Balcani dupa esecul de la Galipoli. Generalul Guillaumat, un om simpatic si cu darul de a asculta, foarte bun diplomat, reuseste sa se impuna in acel mosaic de oameni din armata de la Salonic. El reinnoieste statul major si, dupa exemplul oferit de Petain pe frontul francez, schimba metodele de pregatire de lupta. Din fericire pentru armata aliata d