Circulau două legende urbane pe când eram student la Medicină, la UMF „Carol Davila“ în Bucureşti. Amândouă erau despre cum un profesor, numele nu i-l voi spune, primea recompensă pentru serviciile sale deosebite în slujba unui viitor slujbaş al lui Hipocrat. În primul mit, pupilul vine la Seneca şi-i lasă un plic pe masă. În plic un card şi un mesaj: PIN-ul după examen. În al doilea mit, pupilul vine la Seneca şi-i lasă un plic pe masă. În plic o cheie de maşină şi un mesaj: apasă şi vezi ce se întâmplă. Seneca apăsă şi din parcare răspunsul sosi pe aripile Fortunei: Biip! Biip! Oamenii erau bine organizaţi şi-atunci, şi-acum. Casta pură a universitarilor nu se orânduia după alt criteriu decât devotament pentru Il Capo, discreţie, modestie şi trudnica muncă pentru propăşirea catedrei. Te făceai mare primeai rang, primeai rang îţi venea rândul la bani şi bunăstare. De-a lungul anilor mi-a fost dat, mai apoi, să ascult poveşti trase la indigo din multe spaţii ale vieţii în România: administraţie, poliţie, procuratură, vămi, deconcentrate, ministere ş.a.m.d. E un fals să scuzi mitologia de mai sus prin tocmai caracterul ei universal, dar e totuşi un fapt că ea e universală. La vremea respectivă, însă, în 1998, mi-am cauterizat pe veci naivitatea. Povestea o spun aici, spre pildă Publicitate altora. Am intrat la unul dintre cele mai bune licee din Bucureşti şi din ţară în 1994, la scurt timp după Revoluţie, la prima clasă cu studiu intensiv al limbii engleze. Diriginta mea a fost regretata Cristina Daia, despre care am mai scris, răpusă de cancer în anul când am intrat la Medicină. Dar alt suflet mentor pe care l-am avut a fost o altă profesoară de limbă engleză şi apoi, mult timp, directoarea liceului „I. L. Caragiale“ (devenit colegiu naţional) – Veronica Focşăneanu. Cuvintele mele, oricât de iscusite, nu vor putea reda vreodată frumuseţea acestui om, m