Ştia doar că este întins pe jos, pe pământul noroios care păstra încă urmele crampoanelor de la ghetele de joc. Iarba aproape ca îi gâdila nările, dar lui îi venea să urle… de necaz. Ar fi trebuit de durere, pentru că o simţea, însă altceva era mai important în acel moment: pierduseră. Marea finală a superligii de rugby în XIII din campionatul franco-englez profesionist a fost câştigat de Leeds, iar el, Paul Wood, nu face parte din această echipă. Ăsta era singurul lui gând. Şi vocile din jurul lui care nu mai conteneau. Dintr-o dată, linişte. Deschide ochii. Faţa luminoasă a soţiei, deşi ascunde cu grijă o urmă de îngrijorare, îi zâmbeşte. O mânuţă de copil Publicitate flutură insistent o pungă cu bomboane M&M: „It is for your birthday, daddy!“. Da, îşi aminteşte că ar fi vrut să câştige finala şi pentru că fusese ziua lui de naştere. Pentru un sportiv este de mare valoare ca în jurnalul intim al inimii lui să păstreze o amintire de genul acesta! Îşi dă seama că a ajuns la spital. În timpul meciului, un adversar, într-o acţiune de joc, i-a lovit cu genunchiul unul din testicule. Consecinţe: ruptură, ablaţie. Doctorii, colegii, chiar şi presa, toţi susţin că este un erou. Deşi lovit, Paul a jucat în continuare, până la sfârşitul reprizei, a fost unul dintre cei mai buni, nici nu a băgat în seamă durerea cumplită pe care ţi-o dă o astfel de lovitură. Era obişnuit cu accidentele – la 15 ani, îşi pierduse un deget, la 28, un dinte din faţă… În timpul meciului, el doar a făcut ce ştia mai bine şi reprezintă pasiunea vieţii lui – a jucat rugby. O fire pozitivă şi veselă, Paul glumeşte cu cei care vin să-l viziteze: „Staţi liniştiţi, voi mai putea avea urmaşi, care şi ei vor asculta de antrenor!“. Şi le povesteşte cum, înaintea partidei, coach le spusese: „Ar fi minunat să câştigăm, daţi totul!“ Nu s-a gândit atunci că el ar da ceva la propriu. Când joacă, nu se g