● Alexandru Dobrescu – Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români. Vol. 1, Editura Emolis, 2007.
„Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor!“ Aşa suna un îndemn „Cătră autori“ scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri intitulate Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840, an după care începe să se discute şi la noi despre plagiat (din lat. plagium, vinderea unor sclavi străini). Odată cu răspîndirea tiparului şi cu circulaţia cărţilor (prima tipografie particulară românească i-a aparţinut lui Const. Caracaş în 1817, iar prima societate literară e înfiinţată în 1827 de Dinicu Golescu şi Heliade Rădulescu), scrisul devenise o importantă sursă de notorietate, iar Legea proprietăţii literare şi artistice avea să fie promulgată de Al. I. Cuza abia în 1862. Înainte însă de a fi obligatorie, semnarea textelor era un motiv de mîndrie, ceea ce înseamnă că paşoptiştii mai făceau, cu bună ştiinţă, confuzie între original şi traducere. În cartea sa despre Apariţia scriitorului în cultura română (1976), Leon Volovici aminteşte de un oarecare George Fălcoianu care, prin 1843, se dăduse drept autorul Fedrei.
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeuAm scris şi la vremea respectivă despre selecta incursiune în cele mai celebre cazuri de plagiat literar autohton care este Plagiatul la români, antologie de articole, pledoarii, eseuri sau cronici literare alcătuită de Pavel Balmuş (Editura Arc, 2004) şi care se ocupă de C. Negruzzi, Alecu Donici, G. Coşbuc, I.L. Caragiale, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Al. Piru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe, scriitorii acuzaţi, cu dovezi mai mul
