Iată-te în selecţia Festivalului Naţional de Teatru – într-o secţiune a promisiunilor („Teatrul de mîine“), cu un spectacol care altminteri va participa în secţiunea oficială a Festivalului de la Avignon. Eu nu cred în această formulă de „festival naţional de teatru“, care nu se mai practică aproape nicăieri în lumea asta. Există showcase-uri în care sînt prezentaţi artişti locali, dar FNT nu e aşa ceva. Ideea unui festival naţional (transformat în ultima vreme într-unul al teatrelor naţionale) pe mine nu mă reprezintă. Nu mă simt parte a acestui peisaj şi de altfel nici n-am făcut parte din el pînă să montez la un teatru naţional. Nu mi se pare că acest festival are vreo relevanţă, de vreme ce e o defilare a teatrelor naţionale şi evită sistematic prezentarea unor artişti ca David Schwartz, Bogdan Georgescu, Vera Ion… Un festival care se vrea naţional nu e făcut ca să arate preferinţele selecţionerului, ci tendinţele unui sistem teatral la un moment dat. Şi asta e, totuşi, o chestiune profund subiectivă – selecţionerul e cel care identifică tendinţele în cauză. Sînt de acord, există un gust, dar muzeificarea nu reprezintă o tendinţă. Dovada acestei muzeificări e că unele producţii revin spectaculos în program, deşi au mai fost prezentate în acelaşi festival, la ediţii anterioare. Să ne-nţelegem: am o oarecare problemă că am fost pusă în secţiunea „Teatrul de mîine“. Mă consider un om tînăr, dar nu mă consider o tînără speranţă; nu-mi doresc să confirm nimic nimănui, totuşi am lucrat zece ani ca profesionist. Criteriile sînt totuşi foarte bizare. Beznă de mină de Csaba Székely în regia lui Aba Sebestyén e mai puţin „teatru de mîine“ decît spectacolul tău de la Sibiu, de pildă. Mă flatează să stau în compania tinerilor, dar toate secţiunile astea au nişte titluri din care nu înţelegi nimic – în orice caz, nu care ar fi strategia festivalului, ce vrea el să arate