Ca şi diplomaţia, agricultura nu e altceva decît un război dus cu alte mijloace: o continuă luptă cu stihiile şi natura sălbatică, cu felurite plante şi animale umblătoare şi zburătoare care încearcă să-ţi invadeze teritoriul şi să-ţi fure hrana. În plus, politica din jurul agriculturii adaugă războiului o dimensiune suplimentară, lucru evident mai ales în ţări în curs de dezvoltare ca România, unde în ultimii o sută cincizeci de ani chestiunea agrară a fost piatra de temelie a politicilor economice şi sociale. La fiecare generaţie am asistat la o acutizare a problemelor, urmată de o reformă agrară făcută după aceleaşi principii - mutatis mutandis - cam populiste, aproximativ cu aceleaşi rezultate: fragmentare, pierdere de eficienţă, întoarcere la metode tradiţionale de exploatare. Dacă zisa lui Tomasi di Lampedusa, cum că trebuie să schimbăm totul pentru ca totul să poată rămîne cum a fost, se potriveşte undeva sută la sută, locul ăla e satul românesc. După o sută de ani de zavere şi reforme, sîntem cam tot pe acolo unde eram: o ţară de mici proprietari agrari care produc pentru autoconsum (unii mutaţi temporar la oraş, dar păstrînd nostalgii, rutine şi bucăţi de teren la ţară), extrem de ineficienţi, mascînd şomajul tineretului rural cu roboteala în jurul casei. Diferenţele de productivitate s-au conservat şi ele şocant de bine, după cum constată raportul din 1998 al Comisiei Europene privind starea agriculturii în Europa de Est, în special cele dintre zonele cu tradiţie de agricultură mai intensivă din nord şi vest, şi semi-frontiera din sud-est unde colonizarea s-a încheiat abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un lucru s-a pierdut, totuşi: reforma agrară din 1918 a abolit statutul României de producător mondial prin desfiinţarea marilor ferme (cam 2,5% din total) care realizau practic tot exportul de cereale. După 1918, acest statut, perpetuat p