Nu ştiu când şi cum a intrat în circuitul teatral noua sală „Parking” a Naţionalului târgumureşean. Nu ştiu nici dacă spectacolul cu piesa „Contra iubirii” a dramaturgului catalan Esteve Soler, o prezenţă deja familiară pe afişele româneşti, a inaugurat-o.

Ce ştiu cu siguranţă e că ea a fost în aşa fel utilizată de regizorul Radu-Alexandru Nica şi de scenografa Cristina Milea încât respectiva sală pare a fi fost anume creată pentru mai sus amintita montare.

Noul spaţiu e situat în subsolul Teatrului şi a fost denumit astfel fiindcă deasupra lui e construită parcarea destinată automobilelor instituţiei şi ale angajaţilor acestora. E îndeobşte cufundat în întuneric şi poate fi oricând comparat cu o hală industrială dezafectată ori cu o pivniţă abandonată. A fost îmblânzit şi transformat într-un miraculos areal destinat teatrului. O îmblânzire care nu e nici definitivă, nici necondiţionată. Aşa că sus-numitul spaţiu poate produce deopotrivă surprize plăcute, dar şi surprize deloc agreabile. Poate favoriza reuşite, tot la fel cum poate contribui la eşecuri fulminante. Am constatat acest lucru în răstimp de 24 de ore, văzându-l utilizat în două montări diferite. Diferite din toate punctele de vedere, situate la antipozi în primul rând din punct de vedere valoric.

Pentru spectacolul cu piesa Contra iubirii, sala în chestiune a fost fragmentată de Cristina Milea în şase spaţii de joc riguros delimitate, ce înconjoară spectatorii plasaţi în centru. Şase spaţii scăldate într-o lumină albă, bizară, nenaturală obţinută prin combinaţia elaborată dintre tuburile de neon, furtune încolăcite din material plastic de culoare albă şi lămpi fluorescente. Lumina aceasta neobişnuită, niţeluş angoasantă, contribuie decisiv la anularea oricăror referinţe, a oricăror determinări temporale. Ea facilitează contopirea trecutului, prezentului şi viitorului, aglutinarea lor. Î