Încep prin a spune că anticipez o decizie favorabilă la Vilnius, în noiembrie. Fireşte, nu sunt singurul care crede acum în şansele Moldovei, dar sunt printre ultimii veniţi în tabăra optimiştilor.

Ştiu, s-ar putea să nu mă ţină mult, de regulă gândesc în termenii neorealismului rezervat (să nu spun sceptic, pentru că aş exagera), dar deocamdată mă bucur să văd cum se conturează, din ceaţa istorică de peste Prut, profilul unui mic vecin „semi-european”. Un vecin răpit nu foarte demult chiar din casa noastră şi supus apoi propagandei „propriei identităţi” şi dependenţei sistemice de Rusia. O rudă care vorbeşte, la propriu cel puţin (dacă nu şi la figurat, încă), aceeaşi limbă ca a noastră, dar pe care o cunoaştem, paradoxal, atât de puţin. Mai puţin decât pe „îndepărtaţii” germani, francezi, britanici sau chiar nord-americani la care ne raportăm fie aspiraţiile şi lecturile, fie experienţele profesionale, academice, culturale ori turistice. Republica Moldova a fost în tot acest timp atât de aproape de noi, şi totuşi atât de departe de interesele noastre specifice. Nu pot vorbi în numele altora, dar s-ar putea ca şi reciproca să fie valabilă, interesele moldovenilor legate de România fiind, se pare, puţine şi punctuale. Le-am evocat în articole precedente.

Criza politică din primăvară, o teribilă provocare declanşată cu riscul (scopul?) de a scoate definitiv Chişinăul de pe orbita europeană, a fost depăşită în ultimul moment, cu greu, cu ajutor şi cu puţin noroc. Este foarte probabil ca Uniunea Europeană să ofere în cele din urmă Republicii Moldova, la Summitul din noiembrie, oportunitatea parafării Acordului de Asociere, de unde începe practic totul.

Doar „începe”, spun, pentru că aderarea efectivă este încă foarte departe şi nici măcar nu este certă. Însă chiar şi „asocierea” în sine este importantă, procesul complex care va urma având darul de a