…sau de ce a ajuns soarta Justiţiei să depindă de un singur om.
Am un motiv personal să-l detest pe Adrian Năstase. Nu am martori direcţi, ca să pot spune public povestea, dar sunt destui care ştiu foarte exact despre ce-i vorba. În fine… un deceniu şterge o mare parte dintr-un resentiment îndreptăţit, dar nu chiar pe tot.
Am şi motive “impersonale”, la fel ca în cazul oricărui politician a cărui avere depăşeşte de zeci de ori salariul strâns din cariera de bugetar. Chiar dacă asta nu ajunge pentru o condamnare, este suficient pentru a şti cu cine ai de-a face. De data asta, un deceniu nu şterge mai nimic.
E treaba Justiţiei să facă legătura dintre logică şi fapte, şi probabil că locul lui Adrian Năstase este la puşcărie. Preferabil, cu probe cât mai clare şi pentru cât mai mulţi ani.
Dosarul “Trofeul Calităţii” nu îndeplineşte foarte bine aceste criterii, dar nici nu este automat o făcătură (ca atâtea altele). E doar unul din cazurile dificile, unde locul probatoriilor limpezi şi al deciziilor categorice este luat de nuanţe, doctrine, deliberări şi opinii separate. Cu toate câştigurile şi riscurile, mai bună de-atât nu va putea fi vreodată judecata omenească.
Dar tocmai pentru că nu este un caz clar, mă tem de caracterul exemplar al pedepsei pe care a primit-o Năstase, acum. După ani de cazne, pruncul şi apa murdară a Justiţiei se găsesc în aceeaşi albie şi suntem în situaţia teribilă în care ori le acceptăm pe-amândouă, ori le aruncăm cu totul.
Nu pot fi negate progresele Justiţiei din ultimii ani. Mai multă independenţă, mai mult curaj, mai multe orgolii legitime – toate sunt semne bune. Dar nu pot fi negate nici derapajele: de la dosare inepte până la motivări ruşinoase. Până la un punct, este de aşteptat ca lucrurile să meargă împreună. Timpul le va cerne şi, de obicei, le cerne în direcţia corectă. Nu inventăm roata: aproape t
