Înfloriseră toţi pomii pe uliţă, la Islaz. Toţi deodată, căpiaţii! Până atunci o făcuseră pe rând, într-o succesiune numai de ei ştiută. Când unul îşi scutura claia inflorescentă, altul abia se zgâia la soare dindărătul unor muguri pirpirii. Acum, însă, parcă se vorbiseră să pocnească în aceeaşi clipă magică. şi aşa se şi întâmplase, că nu era copac neîmpodobit cu ciorchini de flori. Albe, cu vinişoare rozalii. Puzderie. Oriunde îţi aruncai ochii nu vedeai decât ramuri pe care dansau, în rochiţe imaculate, mirese cu nemiluita. Gingaşe şi radioase, căuşe de lumină. Destule săriseră pe pământul încă reavăn şi se prinseseră la joc.
Se învârteau zglobii şi chicoteau inocent. Aerul cald răspândise parfumul lor ameţitor, şi cerul aţipise de la blânda bucurie a sacrelor făpturi. M-am fâstâcit de frumosul revărsat asupra mea şi am rămas pironit în mijlocul drumului. Singur în paradisul floral. Pe linie nu se zărea nimeni. Doamne, şi ce linişte se încuibase! Doar foşnetul cântat al crăcilor ce-şi legănau pruncuţele înfăşate în scutece dalbe. Casele dispăruseră şi ele în dosul noianului de flori, fuseseră înghiţite în cupele descântecului primăvăratic. Da, astfel trebuie să arate paradisul! Din fericire, eu l-am cutreierat. De-adevăratelea vă spun, chiar am fost acolo! Noaptea trecută, în vis.
Altădată, primăverile copilăriei mă purtau în paradisul islăzean şi habar n-aveam de minunea ce se săvârşea. Se încălzea dintr-odată şi pământul începea să râdă. Zău, nu vă mint! În hohote, uneori, şi de atâta râs i se crăpa pielea. Alteori delira, prins de fierbinţeală. Îi simţeam febra prin picioarele desculţe, dar nu-l cruţam deloc. Îl scormoneam întruna cu degetele şi-i spărgeam coaja spuzită de vânt. Cruzime de ţânc, că altcumva nu-mi explic ciudata zgândărire! Din crăpături ţâşneau trupuri gracile şi drepte de viorele, zambile şi narcise. Ori de lalele, roşii ş