Spre deosebire de alti munti, cei ai Bucovinei degaja un parfum inconfundabil. Blanda lor melancolie te insoteste la fiecare popas sau cu orice prilej de mobilitate tranzitorie, fie si grabita. Molcoma lor ondulare, alternanta culmilor nu tocmai sfidatoare prin semetie, verdele pajistilor si padurilor fara hotar, prospetimea luminii neafectate de obisnuitele ceturi slobozite din plamanii nesanatosi ai furnalelor estompeaza pana si cele mai rebele nelinisti sau impulsuri „abisale". Capeti, fara sa vrei inadins, dispozitii calme, generoase si senine. Savurezi din plin clipele contemplative oferite si le dai atentia binemeritata. O contagiune aproape magica transfera calitatile peisajului si asupra oamenilor - mai cu totii pasnici, hatri si sfatosi. In drum spre Ardeal, Maramures ori aproape, in tihnita Vatra a Dornei, cu trenul sau masina, am trecut de multe ori prin Iacobeni. Locul in sine nu-mi retinuse atentia mai mult decat celelalte sate cu care se invecineaza, deopotriva de frumoase, insirate cuminti pe vechiul Drum al tatarilor, serpuind la poalele Suhardului, Obcinilor Bucovinei si Giumalaului. De o vreme incoace insa, il privesc cu alti ochi... Cronicile spun ca primii sai locuitori coboara din neamul lui Iacob, un pastor maramuresean prigonit candva de unguri. De la 1774, tinutul s-a aflat, pret de aproape un veac si jumatate (pana la 1918), sub guvernamant austric. „Urmele" acestuia se vad inca pe suprafata asezarii. Siluetele edificiilor administrative sunt indatorate arhitecturii teutone, peste care s-au adaugat interventii ulterioare, cu specific regional. Cladirile grele, sobre si austere, tipice spiritului cazon austriac, sunt „imblanzite" vizual cu mozaicuri florale bucovinene, dispuse in structuri liniare si simetrice pe fatadele constructiilor. Pentru a lucra in minele de fier si mangan, noii stapani au adus cu ei colonisti germani, priceputi sa scoa