Habent sua fata libelli

Cu ocazia Crăciunului, parlamentul maghiar a făcut un dar otrăvit mediei, presei scrise şi internetului, site-urilor sau blogurilor: o lege de inspiraţie chinezească. Legea prevede înfiinţarea unei Autorităţi de control al conţinuturilor informaţiei din spaţiul public. Jurnaliştii şi instituţiile vor suporta amenzi usturătoare sau interdicţia de a semna sau de a exista, pur şi simplu, în cazul televiziunilor, dacă Autoritatea (împuternicită, prin modificarea Constituţiei, să emită decrete) apreciază că s-au făcut vinovate de abateri de la normele de conduită pe care ea însăşi le-a stabilit. Absurditatea unei astfel de legi se datorează cuvântului subliniat: orice apreciere în materie de libertate de expresie este, în cel mai bun caz, discutabilă şi, în cel mai rău, nocivă. Cenzura comunistă rezida în aprecieri de acest tip şi care îşi aveau temeiul într-o ideologie. Cine cunoaşte istoria cenzurii din România de după 1949 ştie că ea a început prin a controla informaţia din spaţiul public şi a sfârşit prin a controla totul, inclusiv spaţiul privat. Cu totul întâmplător, am citit un interviu acordat hebdomadarului francez „Le Point” de către ultimul supravieţuitor al lagărului nazist de la Sobibor, din Polonia. Thomas Toïvi Blatt, 83 de ani, şi-a consacrat viaţa depunerii mărturiei referitoare la singurul lagăr în care o revoltă a condus la o evadare în masă: dintre cei 550 de prizonieri aflaţi în lagăr la 14 octombrie 1943, 320 au evadat, 58 rămânând în viaţă la sfârşitul războiului, după ce unii au combătut în rândul partizanilor polonezi sau în Armata Roşie, iar alţii au scăpat delaţiunilor celor care îi găzduiseră. A ţinut un jurnal în timpul detenţiei, cu riscul permanent al confiscării şi al unor consecinţe care nu mai trebuie menţionate. Când a evadat, avea cam jumătate din pagini asupra lui. Trecând graniţa dintre Polonia