Practic, de un timp încoace, în Parlament (mai ales în Camera Deputaţilor) pare cǎ dezbaterile nu se mai referǎ la conţinutul legilor, ci la diverse proceduri: ce trebuie pus pe ordinea de zi, dacǎ s-au numǎrat corect voturile, dacǎ e sau nu cvorum etc. Conţinutul e discutat mai degrabǎ la Curtea Constituţionalǎ, unde se constatǎ, cu o frecvenţǎ îngrijorǎtoare, cǎ legile propuse de Guvern şi aprobate în Parlament sunt în contradicţie cu legea fundamentalǎ - lucru ce ar fi trebuit sesizat mai înainte de cǎtre juriştii angajaţi de Guvern, Consiliul Legislativ, Comisia juridicǎ etc. Practic, din câte înţeleg, în forul legislativ lucrurile se petrec cam aşa: legile se împart în douǎ categorii - cele propuse de Guvern şi cele ale opoziţiei. Coaliţia de guvernǎmânt dispunând de mai multe voturi, prima categorie de legi este votatǎ, restul - nu. Restul e pierdere de vreme. Votul în sine e o chestiune pur stilisticǎ.
Am constatat asta cu ocazia mult comentatului vot de la Legea pensiilor. Coaliţia de la putere dispunea de suficiente voturi pentru a aproba legea. Opoziţia a fǎcut amendamente, ele au fost respinse, pe rând, conform aritmeticii majoritǎţii, dupǎ care deputaţii liberali şi social-democraţi au pǎrǎsit sala de plen, în care se dovedise cǎ voturile lor sunt insuficiente pentru a schimba o singurǎ virgulǎ din lege. Rǎmǎsese de îndeplinit gestul simbolic al votului final, n-avea nici un rost ca toţi deputaţii partidelor de la putere sǎ-şi mai piardǎ vremea prin salǎ, ca secretarii Camerei sǎ se osteneascǎ a numǎra mâinile ridicate. S-au pronunţat nişte cifre - atâtea voturi pentru, atâtea abţineri, atâtea împotrivǎ. Cǎ nu aveau nici o legǎturǎ cu ce se întâmpla în salǎ e nesemnificativ, se stabilise cǎ majoritatea existǎ. Nu a contat nici evidenţa panoramei sǎlii, care arǎta cǎ ordinul de mǎrime al deputaţilor prezenţi era altul decât cel din procesul-verba