Într-o zi – sunt ani buni de atunci – mi-a parvenit o carte poştală. Una veche, cum nu se mai găseau, imprimata în alb-negru şi uşor îngălbenită, dovadă că expeditorul o păstrase îndelung, nefolosită, în vreun sertar. Pe ea am recunoscut scrisul unui prieten şi fost  coleg de facultate. Nu ne mai  întâlniserăm de ceva vreme. De data asta, laconic, el mă informa:" După 18 ani,  am renunţat la medicină şi m-am retras în monahism. Mă aflu la Mânăstirea Secu”.

Om de uriaşă onestitate şi generozitate, fiu de profesor universitar din "generaţia Haţieganu”, nu mai suportase, după ’89, caznele unui sistem medical aberant şi îl părăsise. Povestea sa - cea de după repartiţia la post, într-un sat din Moldova mijlocie -, merită cu prisosinţă câteva rânduri, fiindcă acolo el fusese cu adevărat  un doctor fără de arginţi. Că nu acceptase vreodată  să primească bani sau alte cadouri pentru serviciile medicale făcute cu un rar devotament, nu fusese pentru mine o surpriză. Îmi povestise însă că, ani la rând, văzând în jurul său atâta sărăcie şi boală, din amărâtul salariu de medic a prins să împrumute în dreapta şi stânga pe cei nevoiaşi. Vestea că doctorul cel nou dă bani la toată lumea s-a răspândit iute şi la uşa lui s-au bulucit sătenii. Unii bătuţi de soartă, alţii bătuţi în cap, căci rachiul de sfeclă constituia brandul locului. Dar, banii astfel împrumutaţi rămâneau de fiecare dată bun daţi. Şi, cum prietenul meu nu concepea să întocmească vreo hârtie cu martori  şi nici  să refuze pe careva, suma pierdută se ridicase la peste jumătate din preţul unui automobil "Dacia 1300”, adică 40 000 de lei; fapt care îmi trezise revoltă şi intenţii brutale de "recuperator”, postură şi propunere refuzată de bunul meu om, aşa cum mă şi aşteptam. Cu toate astea, atunci când, rar, ne revedeam, el continua să îmi vorbească, având nesfârşită îngăduinţă, despre necazurile acelor ţăran