Mircea Sandu a fost, pentru o lungă perioadă de timp, un conducător discret. Victimele observaţiei superficiale au crezut că poziţia sa de plan secund, cel puţin la nivelul afişării, ar fi fost consecinţa problemelor de sănătate cu care s-a confruntat. Nimic mai fals. Câtă vreme a simţit pământul sub picioare, Mircea Sandu a rămas proprietar deplin al responsabilităţilor asumate ca trăitor în fotbal. Mai mult, se poate spune că tocmai din această legătură nemijlocită cu viaţa a împrumutat el chiar şi forţa de a învinge boala. O altă părere care încerca să explice implicarea discretă a preşedintelui FRF în treburile interne ale fotbalului era aninată de poziţia lui Mircea Sandu în conducerea UEFA. Ascensiunea lui Mircea Sandu în misiunea de reprezentare la nivel european a fost interpretată ca variantă a evadării abile dintr-o afacere sărăcită de promisiuni. Nici această supoziţie nu rezistă în confruntarea cu realitatea de fapt. Pentru că Mircea Sandu nu este un laş. El şi-a asumat întotdeauna, spre deosebire de alţi atârnători ai puterii, cu egală bărbăţie, atât reuşitele cât şi erorile carierei. Espectativa preşedintelui FRF avea, în fapt, o altă justificare, ea vizând o promisiune făcută la restructurarea federaţiei. Atunci Mircea Sandu şi-a asigurat colaboratorii că vor avea deplină libertate de acţiune, că vor avea responsabilitatea totală a deciziei. Ani de zile această promisiune a fost respectată cu sfinţenie. A fost respectată până în momentul în care neimplicarea începuse să devină sinonimă cu acceptarea unui dezastru. Iar când dezastrul ameninţa chiar echipa naţională, nu se mai putea sta pe margine. Aşa se explică reapariţia lui Mircea Sandu în joc, astfel se justifică nemila care a caracterizat ultimele ieşiri publice ale preşedintelui FRF. Iar vehemenţa sa nu este nicidecum sau în vreun fel culpabilă. Pentru că terapia de şoc devine absolut necesară în