În epoca YouTube şi a CD-ului, discul de vinil a devenit un produs nobil pentru iniţiaţi. Nicu Alifantis şi-a lansat ultimul album pe „placa de pick-up” ca un omagiu adus generaţiei sale. Povestea vinilului continuă.

Nicu Alifantis i-a dat drumul pe piaţa din România noului său album pe vinil, „Cântece de şemineu”, fabricat în Germania, în cadrul unui concert la cinema Scala.

Lansat strict pentru colecţionari, tirajul a fost de numai 500 de copii. Pentru noi, ceilalţi, a fost o bizarerie. Un semn de întrebare şi pretextul de a ne aminti ce a fost, dar şi ce mai înseamnă astăzi un vinil: obiect de muzeu, prieten la bătrâneţe sau elementul-cheie al începuturilor culturii pop.

SUMARUL ARTICOLULUI Nostalgie din viitor: vinilul, ţigara de foi şi o femeie frumoasăJonglând ca vrăjitorul cu sunetele de pe discuriJonglând ca vrăjitorul cu sunetele de pe discuri

Americanul Paul C. Mawhinney, cel mai mare colecţionar de viniluri din lume, a mărturisit „Evenimentului zilei”: „E iubire, iar lumea se va trezi peste zece, douăzeci de ani şi-şi va da seama ce a pierdut”.

În anii ’80, întrebuinţarea bătrânelor „plăci” a trecut de la a fi un suport muzical la un produs industrial, ca un instrument făcut în serie: DJ care le mixează, ţin showuri, ridică mii de oameni în picioare, produc o piesă din manipularea ritmică a mai multor sunete de pe vinil. Acest suport analog promite însă să-şi găsească un drum şi în era internetului.

Magazinul care spune „stop compresiei muzicii”

Nemaiexistând o piaţă de desfacere, compania românească Electrecord, înfiinţată în 1932, şi-a închis secţia de producţie în 1996.

„Când m-am hotărât împreună cu partenerul meu de producţie, Andrei V. Enescu, să edităm albumul şi pe vinil, am apelat la o fabrică din Germania, la recomandarea lui Andrieş”, a declarat Nicu Alifantis. @