Încă de la apariţie, romanul lui un cris­tian (Cristian Cosma, care, auto­in­ti­tu­lân­du-se de obicei „un personaj literar auxi­liar“, alege să păşească în rândul scrii­to­ri­lor pe care până acum doar îi promova) a suscitat o mulţime de reacţii şi opinii, cum se şi cuvenea, având în vedere car­tea cu totul neobişnuită cu care avem de-a face: pe scurt, un experiment lite­rar, un melanj de elemente auto­bio­gra­fi­ce transfigurate (sau nu) ficţional, care dă seama de viaţa tumultuoasă a ge­ne­ra­ţi­ei 2000, multe dintre figurile repre­zen­ta­tive ale acesteia făcându-şi loc în car­tea lui un cristian. O carte incomodă, ca o oglindă aşezată în faţa fiecărui mem­bru al generaţiei, activ literar sau nu în pe­rioada descrisă de un cristian, care obli­gă la o reacţie, fie ea de empatie sau revoltă, oricum, nu lasă indiferent ci­ti­to­rul. Scrisă cu virulenţă, cu îndârjire, ca un act de răzbunare, cu un umor negru pe care până şi detractorii cărţii trebuie să-l fi gustat, chiar fără s-o recunoască. De altfel, agresând chiar din titlu (a că­rui istorie a bifat mai multe respingeri, de diferite feluri, printre care excluderea din catalogul unui târg de carte, pe mo­ti­vul obscenităţii limbajului), autorul nu-şi ascunde intenţia de a-şi provoca citi­to­rul, căruia nu-i propune o lectură co­mo­dă, ci un experiment în care frusteţea lim­bajului, agresivitatea imagistică, lip­sa oricăror menajamente faţă de even­tua­le pudibonderii sau fasoane sunt li­te­­ră de lege – ceea ce promite autorul este însă că, dincolo de tot ceea ce ar putea trece drept teribilism şi dorinţă de a im­pre­siona, se află şi altceva, intenţie ce trans­pare şi din credo-ul său artistic, di­si­mulat într-unul dintre capitolele cărţii: „Morţii Mă-tii, povestea morţilor mei, tes­ta­mentul unui copil, care nu înţelege de ce trebuie să rămână «aici», un strigăt de disperare şi, poate, şcolăreşte spus, bi